Conferința de Securitate de la Munchen – nuntă sau înmormântare?

Și-acum, c-am rămas orfani de vechea ordine, ce ne vom face? Cam asta ar fi starea de spirit europeană înaintea Conferinței de Securitate de la Munchen, dacă e să ne luăm după raportul cu titlul semnificativ ”În curs de distrugere”, publicat înaintea reuniunii.

Ținta raportului e ”politica de demolare” a președintelui Trump, cel mai proeminent dintre liderii ce preferă distrugerea în locul schimbării, profitând de ”dezamăgirea generalizată față de performanța instituțiilor democratice” și de ”pierderea încrederii în reforme semnificative”.

Provocarea pentru cei care se opun demolării este ”să demonstreze în mod credibil că reformele semnificative și corecțiile de curs politic sunt viabile și mult mai susceptibile de a satisface cerințele tot mai mari de îmbunătățiri, decât o politică de distrugere pe scară largă”.

Concluzia raportului – și punctul de pornire al discuțiilor din weekend de la Munchen: ”La mai bine de 80 de ani de la începerea construcției, ordinea internațională condusă de SUA după 1945 este acum în curs de distrugere”.

Acum un an, tot la Munchen, Europa a primit o lovitură în plex din partea vicepreședintelui Vance, care a trimis-o din faza de negare în șocul divorțului ideologic. Abia început, al doilea mandat al lui Trump era evident diferit de primul, în care flatarea sa și tragerea de timp au minimizat daunele europene.

A fost nevoie ca premierul canadian să o spună abrupt, luna trecută, la Davos: ”Ne aflăm în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții. Nu mai invocați ordinea internațională bazată pe reguli, ca și cum încă ar funcționa”. Mark Carney a făcut apel la țările medii să acționeze împreună, pentru a rezista într-o lume a rivalității între marile puteri.

De luni bune, conclavurile liderilor europeni au lăsat impresia unor simulări în caz de cutremur: unii se arătau tentați să se năpustească pe scări, alții blocați la masă, iar câțiva gata să se arunce pe fereastră. Dintre ei s-a distins președintele Finlandei, care a propus un concept pentru a ghida politica externă și de apărare a țării sale în noua lume: „realism bazat pe valori”. Alexander Stubb e unul din puținii politicieni europeni care a reușit să aibă relații apropiate cu Donald Trump, dar și printre rarii lideri ai momentului care spun tranșant ce cred pe acest subiect sensibil: ”Ideologia administrației SUA este în contradicție cu valorile noastre”.

Modul în care europenii au reușit dezamorsarea tensiunii vizând Groenlanda, printr-un acord care respectă suveranitatea daneză, dar acordă concesii strategice SUA, ar putea fi considerată o primă ilustrare a acestei combinații de fermitate principială și pragmatism tactic.

În acest context, o idee a câștigat teren în cancelariile occidentale, cea lansată de Mario Draghi, fost premier al Italiei și fost președinte al Băncii Centrale Europene, autor al unui raport, în 2024, în care a diagnosticat precis starea UE – care Uniune abia acum începe să aplice remediile propuse atunci de Draghi.

În octombrie, anul trecut, la Oviedo, Draghi a lansat teza ”federalismului pragmatic”.În urmă cu două săptămâni, a venit un răspuns concret: ”Acum este timpul pentru o Europă cu două viteze”, a transmis ministrul german de Finanţe. Și a lansat o dezbatere privind crearea Uniunii de Economii şi Investiţii cu omologii săi din Franţa, Polonia, Spania, Italia şi Olanda.

Într-o scrisoare adresată liderilor europeni, înainte de summit-ul informal al UE de joi, președinta Comisiei Europene a evocat ideea Europei cu două viteze, pornind de la principiul cooperării consolidate, care permite statelor membre, cu condiția să fie de acord minim nouă state, să aprofundeze integrarea. În marja summit-ului, liderii din zece țări ale UE, inclusiv Franța și Belgia, pe lângă cele enumerate mai sus, se reunesc pentru a stabili o linie comună.

Nu întâmplător, întrunirea de la castelul belgian Alden Biessen are loc înaintea Conferinței de la Munchen. Munchen e locul în care, în 2007, Putin a contestat ordinea de securitate de după căderea comunismului, anunțând, unei lumi care a refuzat să audă, tot ce a urmat în Ucraina. De la atacul rusesc la sistemul de stabilitate post-Războiul Rece, am ajuns, între timp, la aruncarea în aer, chiar din inițiativă americană, a ordinii internaționale postbelice, așa cum a fost construită și ghidată de Statele Unite.

Va reuși Europa să transforme acest forum cu peste 60 de șefi de state și guverne din întreaga lume în mai mult decât inevitabila îngropăciune a ceea ce suntem nevoiți să ne obișnuim a numi ”vechea lume”, bazată pe reguli și instituții internaționale? Depinde de modul în care UE își va asuma să gestioneze dependența militară, energetică și tehnologică de SUA, în timp ce are de făcut față amenințării existențiale – militare și hibride – a Rusiei, precum și copleșitoarei ofensive economice chineze.

O ecuație atât de complexă obligă la un nou început european. Cât nu e prea târziu. Mai avem vlagă? Dar România ce părere are?