Cine zice, ăla e: ce ascund cei care arată cu degetul?

Dacă eşti gay pe ascuns şi într-o poziţie de autoritate, vei ajunge, foarte probabil, să îi ataci virulent pe homosexuali, încercând cu disperare să eviţi orice suspiciune despre tine.

Liderul Bisericii Catolice a Marii Britanii, cardinalul Keith O’Brien, a demisionat din postul de Arhiepiscop de St. Andrews şi Edinburgh. Şi-a motivat decizia menţionând implicarea sa în nişte comportamente sexuale nepotrivite (fără să menţioneze mai mult), ceea ce vine într-un moment mai puţin decât nepotrivit pentru Vatican: “comportamentul meu sexual a coborât sub standardul aşteptat de la un preot, arhiepiscop şi cardinal [...] Îmi cer iertare de la cei pe care i-am ofensat.”

Demisia a urmat unei investigaţii în „The Observer“ care cita declaraţiile a patru persoane nenumite (preoţi şi seminarişti) despre comportamente nelalocul lor ale cardinalului faţă de ei, chiar când acesta le era mentor sau superior. Unul povesteşte de momentul în care cardinalul, mentorul său spiritual, s-a folosit de pretextul rugăciunii “înainte de culcare” pentru a-i face avansuri.

Reporterul de la „The Observer“ spunea că “aici nu e vorba despre aducerea la lumină a vulnerabilităţilor cuiva, ci despre un oficial al bisericii care le dictează altora cum să se poarte, fără să  o facă el însuşi. Nu homosexualitatea e problema aici, ci ipocrizia.[...] Biserica nu ar trebui să fie un monstru grotesc cu două feţe: una pentru public, cealaltă pentru privat.” Referirea se face la situaţiile când O’Brien s-a exprimat public faţă de dezbaterea despre adoptarea dreptului la căsătorie pentru cuplurile gay, folosind expresii precum: homosexualitatea este “o subversiune grotescă”.

Michelangelo Signorile, autorul cărţii “Queer in America: Sex, the Media and the Closets of Power” face o observaţie de bun simţ, privind la cazurile de acest tip din lumea politicii şi a bisericii. Când îţi ascunzi orientarea sexuală şi eşti într-o poziţie de autoritate, rezultatul cel mai probabil este că vei fi foarte virulent la adresa homosexualităţii şi a persoanelor LGBT în mod public. Vei încerca cu disperare să faci tot ce poţi pentru ca opiniei publice să nici nu îi treacă cumva prin cap să te suspecteze tocmai pe tine. Asta pe de-o parte, pentru că, de cealaltă, îţi vei căuta satisfacţia sexuală în feluri destul de riscante, şi nu prin cercuri sociale sau întâlniri. Istoria modernă este plină de exemple de binecunoscuţi “predicatori” anti-gay care îşi făcuseră o misiune de viaţă din a judeca şi a demoniza orientarea sexuală a persoanelor LGBT, până să fie prinşi cu pantalonii în vine într-o toaletă publică cu un bărbat lângă ei.

În România nu am avut până recent o situaţie similară. E drept, presa s-a repezit cu sete asupra unor cazuri de călugări sau preoţi mărunţi, dar biserica i-a transformat repede în personaje de margine, fără voce, iar asocierea cu liderii bisericii s-a diluat la un ordin de mărime care nu mai conta.

Cel care strigă cel mai tare împotriva cuiva şi care nu oboseşte să arate cu degetul în jurul lui are cea mai mare probabilitate să ascundă, cu frică, în adâncul lui, exact lucrul pe care  îl acuză la ceilalţi.

Asta nu înseamnă că la noi nu funţionează acelaşi principiu, de altfel foarte logic. Nu poate fi sănătos ca în fiecare zi din viaţa ta să îţi creezi şi susţii o mască, o identitate falsă, să schimbi tot timpul “el” cu “ea” în conversaţii (sau invers), să faci tot ce ţine de sexualitatea şi afectivitatea ta pe ascuns, în secret, şi să menţii o poziţie publică stigmatizatoare, atacându-de, de fapt, pe tine însuţi în faţa tuturor.

Dar, recent, am găsit în presa din România un articol izolat pe Evenimentul Zilei, care descria cazul lui Adrian Pal, unul din liderii bucuresteni ai organizaţiei Noua Dreaptă. Acesta, cunoscut prin virulenţa mesajelor la adresa homosexualilor, porecliţi “perverşi şi anormali” care ar trebui să caute ajutor medical imediat. Profesor la o şcoală specială, Adrian Pal este acum în arest preventiv, cercetat sub acuzaţia de deţinere de materiale pornografice cu minori şi suspectat de faptul că el însuşi regiza acele filme.

Asta nu înseamnă că cineva ar mai trebui să se dovedească atât de neinformat încât să asocieze homosexualitatea cu pedofilia (deşi sunt aproape sigur că se va întâmpla, dar despre asta pot să scriu altădată – până la urma, ştiinţa a demonstrat fără nici o îndoială că pedofilia nu este asociată cu nici o orientare sexuală, nici cu homosexualitatea, nici cu heterosexualitatea). În plus, ar fi cazul să începem şi noi, românii, să învăţăm că omul ar trebui considerat nevinovat până la dovada contrarie.

Totuşi, este un mesaj clar pe care ni-l transmit aceste cazuri (şi vor mai fi şi altele,  inclusiv în România). Şi anume că cel care strigă cel mai tare împotriva cuiva şi care nu oboseşte să arate cu degetul în jurul lui are cea mai mare probabilitate să ascundă, cu frică, în adâncul lui, exact lucrul pe care  îl acuză la ceilalţi.