Ce (mai) pot face Naţiunile Unite?

Ineficienţa actuală a organizaţiei mondiale ţine, oare, doar de un prost management care a permis multiplicarea structurilor sale birocratice la o dimensiune greu de imaginat?

Sau problema reală este oare una de fond, acuzaţia fiind că nu mai reflectă în mod corespunzător raporturile de forţe dintr-o lume multipolară, pe fond din ce în ce mai diferit faţă de cel existent la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite?

Aş vrea să reamintesc faptul că exact aceste două întrebări (ultima dintre ele referindu-se atunci la lumea de după prima mare conflagraţie mondială) au fost puse în legătură cu Societatea Naţiunilor, iniţiativă nobilă şi în mod dramatic eşuată, devenită irelevantă din momentul în care mecanismele sale s-au dovedit inoperante, falimentul organizaţiei lăsând loc liber unei dezordini majore şi devenită incontrolabilă în relaţiile internaţionale. Şi ştim ceea ce a urmat.

Dacă, acum, problema este doar de management defectuos, atunci soluţiile tehnice sunt simple şi la îndemână, pe baza unui raţionament de reduceri de costuri, economii realizate prin restrângerea schemei de personal a unor Agenţii şi a celor presupuse de funcţionarea sediului central, de definirea unor obiective mai precise şi mai modeste... adică o gândire economică de salvare a unei companii multinaţionale aflate în criză, demers propus de preşedintele Trump, foarte logic, pe baza propriei sale expertize în domeniu. Caz în care, dacă este vorba doar de bani, este foarte probabil că, pentru o perioadă, lucrurile se vor aranja şi lucrurile vor reintra în făgaşul obişnuit, numai că puţin mai ponosit şi cu prestigiul cam scuturat şi, evident, cu recunoaşterea dependenţei vizibile de aportul financiar american. Sponsor economic major chemat acum să dea soluţii organizatorice, rugat totodată garanteze suprevieţuirea structurilor aflate, toate, sub semnul crizei.

Dar nu cred că este numai atât. Nici pe departe.

Discuţia esenţială şi care, din diverse motive, bănuiesc că va fi evocată acum, este cea a relevanţei (sau, dacă doriţi, a irelevanţei) mecanismelor fundamentale de intervenţie de care mai dispune ONU pentru a-şi îndeplini principala sa misiune, cea de a acţiona pentru prevenirea conflictelor sau pentru managementul crizelor existente. Modul în care o face în ultimele decenii a ridicat numeroase întrebări, transformate adeseori în critici acerbe, tocmai fiindcă, dincolo de discuţii, negocieri, rezoluţii s-a văzut că unele dintre statele membre devin din ce în ce mai independente în aplicarea sau respectarea dispoziţiilor respective. Bazându-se pe un lucru foarte simplu: în interiorul ONU funcţionează atât de multe grupuri de interese politice contrare încât s-a dovedit foarte greu, aproape imposibil, să se adopte acele legislaţii cu valoare universală care ar fi putut marca intrarea într-o nouă etapă a dezvoltării umane. Avem, în acest sens, faimosul şi tristul exemplu al Tratatului global privind interzicerea armelor nucleare (îl găsiţi aici), adoptat de 122 dintre statele membre şi nesemnat tocmai de principalii jucători pe piaţa armelor nucleare, prin aceştia aflându-se şi ţările cu statut de membru permanent al Consiliului de Securitate (SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China).

Păi atunci, dacă aşa stau lucrurile, dacă nu poate exista consens nici măcar pe un asemenea text care este exact în zona de competenţă definită de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, dacă exemplul este dat tocmai de statele fondatoare, atunci cum unii dintre actorii mai noi să nu simtă că, de fapt şi de drept, le este deschis în faţă un câmp liber pentru afirmarea ambiţiilor lor de a intra rapid în „clubul nuclear“, lăsând dezbaterile de la ONU să evolueze într-o realitate paralelă, aceea a declaraţiilor de bunăvoinţă şi, eventual (dar nu şi obligatoriu) de corectitudine politică? Mai ales că se mai adaugă un element foarte interesant şi deosebit de semnificativ în acest moment legat de rolul ONU care, după cum ştiţi, în caz de conflict major sau pentru a preveni o dezvoltare de acest gen, poate trimite într-o zonă sau alta misiuni de menţinerea păcii, faimoasele „căşti albastre“.

Recent, Federaţia Rusă a propus trimiterea unei asemenea misiuni pe linia de front care desparte Ucraina de regiunea Donbas pentru protejarea observatorilor OSCE, „propunere interesantă“, spunea Angela Merkel, adăugând că a discutat cu preşedintele Putin pe această temă, subliniind însă faptul că „trupele ONU trebuie să aibă acces oriunde se află staţionaţi observatorii OSCE, adică în regiunile Donbas şi Lugansk“. Departamentul de Stat a spus că „este o idee demnă de explorat (...) iar orice forţă de acest tip trebuie să aibă un mandat larg pentru asigurarea păcii şi securităţii în teritoriul ocupat al Ucrainei“.

Toată lumea de acord? Se opune cineva?

Da, spre stupefacţia multora, există o voce care se opune ferm iniţiativei. În luarea de cuvânt în cadrul conferinţei „Yalta European Strategy“ ce a avut loc acum trei zile la Kiev, Kurt Volker, Reprezentatul Special al ONU pentru Ucraina, spunea că

„A fost foarte interesant să vedem, săptămâna trecută, cum Rusia propune o misiune de pace, o misiune ONU... o idee rezultată după consultările în «formatul Normandia» cu SUA şi ceilalţi. Ceea ce se propune, după părerea mea, va duce la o divizare şi mai puternică a Ucrainei şi nu la rezolvarea problemei“.

Iar Ucraina a transmis mesajul că agrează misiunea respectivă doar dacă este însoţită de o retragere completă a trupelor ruse din Donbas şi Lugansk. Adică exact genul de impas diplomatic în care sunt blocate din ce în ce mai multe iniţiative de acest gen, timp în care conflictele din teren se dezvoltă nestingherit. Ce se poate face dacă chiar omul însărcinat de ONU cu găsirea unei soluţii în Ucraina se opune unei mişcări ca cea propusă de ruşi, poate cu un potenţial activ în deblocarea situaţiei?

Cum poate fi restaurată încrederea în puterea de acţiune a Naţiunilor Unite atunci când, în faţa unui pericol clar şi de natură urgentă, imediată şi globală cum este ameninţarea reprezentată de acţiunile iresponsabile ale Coreei de Nord, sancţiunile sunt încă negociate pentru a fi la un nivel „acceptabil politic“, persiflate şi batjocorite în toate felurile de liderul de la Phenian, deloc impresionat de efectele deciziilor internaţionale?

Vom avea la New York o săptămână în care liderii politici din statele membre vor fi de acord, în unanimitate chiar, că ceva trebuie făcut. Dezacordul asupra a ceea ce trebuie făcut cu adevărat, asupra mijloacelor adoptate, asupra oportunităţii unor măsuri sau altele, va începe după ce se vor întoarce acasă. Business as usual.