Cancanul boilor. Despre un partid antimaghiar
0Aş fi atît de fericit dacă pentru toate aş putea să-i fac răspunzători pe politicieni. Dar oricît mi-ar plăcea, trebuie să recunosc că ei fac parte din România profundă. Bogdan Diaconu nu e numai un personaj: el e un simptom.
Faptul că ex-senatorul PSD Bogdan Diaconu vrea să înfiinţeze un partid naţionalist şi anti-maghiar ţine de cancanul politicii de la noi. Dar faptul că acest domn îşi scrie articolele antimaghiare şi are destui cititori, precum şi faptul că la articolele mele sosesc destule comentarii de la oameni care nu şi nu vor să înţeleagă că vreau realmente să vorbesc obiectiv despre problemele maghiaromâneşti şi oricum m-aş strădui văd în mine antiromânul cameleonic, aceste fapte deci sunt mult mai triste decît un cancan. Aici, se vede creierul dintre picioare.
Deşi chiar că de multe ori simt că mă lupt cu morile de vînt, cum zice un cititor empatic, mă încăpăţînez să fiu un Don Quijote în continuare. Orice naţionalism ţine de o statistică găunoasă şi păgubitoare. De exemplu, eu sunt maghiar, şi cu toate acestea, nu sunt un mare luptător pentru autonomie. Înţeleg argumentele lui Sabin Gherman şi ale opoziţiei UDMR, dar, mai ales în cazul celei din urmă, aud mai mult gălăgia decît să văd programul. În pofida acestui fapt, partidul tînărului luptător va fi şi anti-mine, un om care vin din cultura şi limba maghiară.
Nu mă îngrijorează el, personajul-simptom. Mă îngrijorează faptul terifiant că a putut deveni simptom, că mai există destui oameni speriaţi care se adapă din jegul televiziunilor şi care urăsc pe aproapele lor doar pentru că e diferit de ei şi sunt convinşi că maghiar = duşman.
La 25 de ani de cînd am scăpat de un bou, ne-am trezit, iată, într-o cireadă.