Blocaj curricular, în fapt. Nevoia acută de Reset

A rostit verdictul ministrul Educaţiei însuşi: „La planurile-cadru de liceu […] am depăşit 10.000 de propuneri de modificare. Aceste planuri-cadru […] au fost lansate în dezbatere publică de îndată ce mi-am preluat mandatul. Numărul de propuneri de modificare a fost atât de mare încât, practic, nimănui nu convin. Am impresia că nu mai plac nici măcar celor care le-au făcut […]” Ce-i de făcut? Curaj. Discernământ. Acţiune urgentă. Reset sistemic.

A mai spus ministrul:

“Şi atunci poate e momentul să luăm o mică pauză şi să ne mai gândim un pic.”

Pentru mine, un lucru e clar-clar-clar: dacă 1) “luăm pauză” şi 2) “ne gândim” nu un pic, ci cât de mult putem noi, dar tot în aceeaşi paradigmă de până acum, nu ajungem nicăieri bine şi cu sens – nici peste şase luni, nici peste un an, nici peste o mie de ani.

Pur şi simplu, procesul curricular pus în fapt de zeci de ani şi croit pe setul de premise ce a născut aceste forme de planuri-cadru, duce în fundătură, generând frustrări, inadecvări şi blocaje structurale, aşa cum vedem acum. Iar dintre toţi parametrii de lucru nefericiţi, faptul de a pune pe masă, la final, câte un singur tabel pentru fiecare ciclu de învăţământ, pe care să îl execute cohorte de câte 150000-160000 de elevi în fiecare an de studii, stă de departe în cea mai ucigătoare incongruenţă cu timpurile şi nevoile României secolului XXI. Oameni buni, e chiar atât de greu de înţeles şi acceptat că planul-cadru unic şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul, şi că vremea sa a apus, hăt, de mult? Chiar atât de duşi să fim încât să persistăm în negarea unei stări de fapt limpezi ca lumina zilei, anume că vremea planului-cadru unic a trecut, şi că persistenţa sistemic-instituţională în acest model depăşit conduce principial la blocaje insurmontabile? Şi nu oriunde, ci fix în inima Şcolii însăşi, adică în arhitectura curriculară pe care o oferă ca infrastructură de fond pentru educarea generaţiilor ce-i păşesc pragul în fiecare an.

Aici, detalii relevante despre principii de proiectare curriculară, sintetizate grafic aşa:

Aici, repere de proiectare curriculară din Ţara Galilor.

Aici, principii de proiectare curriculară în Noua Zeelandă, sintetizate în acest model:

Aici, un studiu de caz excelent despre proiectarea curriculară în Finlanda (The Finnish National Curriculum 2016—A Co-created National Education Policy), cu accent pe subsidiaritate la nivel de şcoală.

În fine, aici, detalii despre cele patru oferte curriculare IBO, toate centrate pe acelaşi set de valori-competenţe-cheie, learner profile, educate de la 3 la 19 ani, toate croite pe un set unitar, riguros, de standarde şi practici:

PYP – Primary Years Programme (oferit din 1997 – adică de 24 de ani)

MYP – Middle Years Programme (oferit din 1994 – adică de 27 de ani)

DP – Diploma Programme (oferit din 1968, adică de… 53 de ani!)

CR – Career-Related Programme (oferit din 2012, adică de 9 ani)

Noi ce cusur avem? Ce blestem e pe noi de ne tot învârtim în jurul cozii şi nu ne iese nicicum? Nu cumva, oare, pentru că suntem captivii unei filosofii de proiectare revolute, şi de aceea avem nevoie de reset strategic, neîntârziat?

Aproape de final, reiau propunerea mea, formulată în 27 ianuarie curent, pentru că repetitio mater studiorum:

În ce mă priveşte, notific faptul că, din punctul de vedere al deciziei finale, ce aparţine formal ministrului Educaţiei, două non-soluţii sunt inacceptabile:

• PROROGAREA – mai pe româneşte, AMÂNAREA intrării în vigoare a unor noi planuri-cadru, pe motive, vezi-doamne, de pandemie sau mai ştiu eu ce altceva; aşa au făcut, de pildă, de zece ani toate guvernele în funcţie, prorogând nemernic, cu sânge rece, alocarea a 6% din PIB pentru Educaţie, cum spune legea organică, şi uite unde suntem acum, prorogaţi!...
• Aprobarea UNUI SINGUR PLAN-CADRU pentru fiecare ciclu de învăţământ – repet a miliarda oară: un singur tabel-pat al lui Procust este cea mai proastă soluţie pentru elevi, din toate motivele raţionale posibile  

Azi, acum, numele punctului de inflexiune ce desparte fără echivoc paradigma comunistă curentă a proiectării curriculare de paradigma necesară, a subsidiarităţii curriculare de vocaţie profund europeană, este acesta: OPŢIUNEA CURRICULARĂ LA DECIZIA ŞCOLILOR. Nu un tabel meschin, obligatoriu pentru toţi. Două-trei-patru variante, câte-or fi, dar nu una singură!, din care ŞCOLILE ALEG, după cum le este mai bine lor şi copiilor care învaţă în ele. Iar precedentul creat deja, de bună practică în esenţa sa, al scenariilor roşu-galben-verde de funcţionare a şcolilor, poate fi replicat în mod firesc pe palierul operaţionalizării curriculare de tip OPŢIUNE LA DECIZIA ŞCOLILOR, fără probleme, astfel:

• Plan-cadru “ROŞU” – cea mai “cuminte” (rigidă-conservatoare) dintre variantele elaborate de Ministerul Educaţiei, ce presupune minime ori nule schimbări de cunoştinţe-deprinderi-atitudini din partea şcolilor (directori & profesori) în materie de cultură organizaţională şi/sau normare/lucru la clasă etc.
• Plan-cadru “GALBEN” – în cuvintele prof. univ. dr. Mihaela Singer, “cea mai flexibilă dintre variantele” elaborate de Ministerul Educaţiei (în sensul bugetului de timp la dispoziţia şcolilor), ce presupune relative/suportabile schimbări de cunoştinţe-deprinderi-atitudini din partea şcolilor (directori & profesori) în materie de cultură organizaţională şi/sau normare/lucru la clasă etc.
• Plan-cadru “VERDE” – oferta Coalţiei pentru Educaţie, pentru operaţionalizarea căreia şcolile interesate devin ŞCOLI-PILOT, conform HG 559 / 2020 şi OMEC 4811 / 2020, privind funcţionarea şcolilor-pilot, experinentale şi de aplicaţie
• Plan-cadru “VERDE INTENS”: CURRICULUM OFERIT DE ŞCOALĂ & CURRICULUM LA DECIZI ELEVILOR DIN OFERTA ŞCOLII – la fel, pentru operaţionalizarea cărora şcolile interesate devin ŞCOLI-PILOT, conform HG 559 / 2020 şi OMEC 4811 / 2020, citate deja (art. 13), privind funcţionarea şcolilor-pilot, experimentale şi de aplicaţie

For the record: nici în VERDE INTENS, nici în VERDE, cu atât mai puţin în GALBEN, “NU rămân profesori pe drumuri”!... Sintagma e aberantă, pentru că normare flexibilă, aşa cum zice Legea 185/2020.

Proporţii realiste pe care le estimez pentru fiecare culoare curriculară în parte, pentru anul şcolar 2021-2022? Păi, de-o pildă, cam aşa: ROŞU – 70% GALBEN – 20% VERDE – 9% VERDE-INTENS – 1%

Da’ nu ROŞU 100%, ca la nebuni, ca acum!...

Anul ăsta.

La anul, ROŞU – 60%, GALBEN – 25%, VERDE – 13%, VERDE-INTENS, 2%.

Peste doi ani, ROŞU – 40%, GALBEN – 35%, VERDE – 20%, VERDE-INTENS, 5%. ...

Peste zece ani, ROŞU – 10%, GALBEN – 40%, VERDE – 30%, VERDE-INTENS, 20%.

Şi tot aşa.

Zece ani buni.

Până ne mântuim deplin de comunism curricular.

În context VERDE-INTENS, 😊 vă aştept la dezbaterea de mâine, 17 februarie, 5 p.m., “Şcoli-pilot pentru arhitecturi curriculare de secol XXI”, organizată în parteneriat cu Asociaţia Ţine de Noi. Mulţumesc, Răzvan Orăşanu & #dreamteam - CHAPEAU!... 😊

Gând bun tuturor.

Ţinem aproape.