BERLINALE 2026. În al nouălea cer și la propriu și la figurat

Filmul lui Pabst din 1926 a fost într-adevăr cum definea întregul spectacol directoarea festivalului Tricia Tuttle: Perla coroanei. Ne-a invidiat pe noi, spectatorii, că nu a putut rămâne și ea și mi-am zis că mă bucur să fiu simplu cinefil.

„Secretele sufletului” a fost inițial făcut în scopuri strict de exemplificare a psihanalizei și pentru a fi folosit la cursuri. A avut și doi consultanți de specialitate, dar s-a transformat într-o peliculă cult. Recent a fost remasterizată în 4K, păstrându-se inclusiv grafia inserturilor. Trist că s-au tăiat fondurile Fundației Murnau pentru recondiționarea capodoperelor.

Între altele pentru asta avea să-și ia, bănuiesc huiduielile ministrul culturii și media, care a apărut la premiera coproducției Germania-Austria „Rose”. Revenind la „Secretele sufletului” e de o eleganță și o subtilitate aparte, dar și cu umor, însoțit de o muzică live, anume compusă, și de impulsurile creierului preluate de la violonistă, pentru un joc de lumini. Aici aș zice dușmanul binelui e mai bine.

Ar fi fost suficientă complexa interpretare a formației „Broken Frames Syndicates”. Și apoi cât rafinament pe ecran și câtă exactitate a dialogului exemplificat cu vise a pacientului speriat de cuțite și ajuns pe divanul lui Freud, care știm bine că deja a fost o sincronicitate a apariției psihanalizei și a cinemaului, în 1895. Din rochiile protagonistei, poate n-ar fi stricat să se inspire și creatorii care le-au îmbrăcat pe cele care au călcat pe covorul roșu berlinez, un secol mai târziu.

„Rose” cu omniprezenta Sandra Hüller (din „Toni Erdmann” și „Anatomia unei căderi”) a fost o surpriză de joc și de subiect tulburător. O femeie, ce se dă drept bărbat și… Mai mult n-am să spun. Cu șanse mari la Teddy award, care sărbătorește 4 decenii, dar și la Urs. Meritate aplauzele îndelungi și discursul de după al regizorului: Markus Schleinzer. A fost ultra emoționat, l-a ținut în engleză, și nu a uitat niciun membru al echipei ori vreun interpret, considerând-o chiar pe Maria Drăguș (din „Bacalaureatul” lui Cristian Mungiu), fiica sa spirituală. „Să sperăm mai multe finaluri fericite în viață, contrabalansate de cele nefericite din mai mult sau mai puțin ficțiune” ca să-l citez aproximativ.

Cel de-al doilea turcesc (știu, se va spune că „Scrisorile galbene” e german, că regizorul e de-al lor și filmat la Hamburg și Berlin și nu la Ankara și Istanbul), „Salvarea”, e de o violență cumplită, pentru pământuri, gândit ușor atemporal, dar greu de suportat. Continui să cred că puteau face excepție și să ia ambele belgiene-flamande. Poate unul dintre cele mai umane și la care nu simți cele 157 de minute e primul singaporez în competiție: „We are all strangers”.

Dar ca să mă întorc la titlul articolului, mi-aș fi dorit să trăiesc măcar pentru o lună acum un secol, pe vremea bunicilor din al căror destin povestit, inclusiv călătoria de nuntă din Italia, am regăsit la Pabst, și a mai fost un motiv. După a 18-a ediție am aflat că poți să te înalți cu balonul albastru Die Welt, să vezi lumea de sus și mai ales orașul. Cu Zidul și Trăbănțele multicolore. E bine să ai călăuză berlineză cu experiență, nu i-e dat oricui.