Berlinala 2026. Punct contrapunct
0Cineastul Radu Jude a mai coregizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă lungmetrajul „Ieșirea trenurilor din gară” (2020) și mediumetrajul „Amintiri de pe Frontul de Est” (2022), amândouă selectate la Festivalul de la Berlin (în secțiunea „Forum”, respectiv „Berlinale Shorts”). Anul acesta, cei doi realizatori au revenit la Berlinală cu „Plan contraplan”, titlu inclus în competiția de filme scurte.
Dacă, în cele două filme nonficționale anterioare, Radu Jude și Adrian Cioflâncă se concentrau asupra perioadei celui de-al Doilea Război Mondial (mai precis, asupra primilor doi ani ai participării României la conflagrație, ca aliată a Germaniei naziste), acum ei cercetează – tot pe baza materialelor de arhivă – crepusculul dictaturii ceaușiste (ca și în „Tipografic majuscul”, celălalt lungmetraj al lui Radu Jude – de data aceasta regizor unic – selectat în „Forumul” Berlinalei din 2020).
În conversația sa cu Cyril Neyrat (director artistic al festivalului FID Marsilia), inclusă în volumul colectiv „Radu Jude – La fin du cinéma peut attendre” (coordonat de același Neyrat și apărut în Franța în 2025), cineastul român afirmă că nu a „conceput un program de filme împotriva României”, cum a fost acuzat de detractori. Seria sa de filme abordând sub diverse forme Holocaustul românesc (deschisă cu „Țara moartă”, din 2017, și incluzând și cele două producții realizate în colaborare cu Adrian Cioflâncă) nu a fost planificată, ci mai degrabă – după cum și-a dat seama ulterior regizorul – „un program inconștient”, venit „dintr-o necesitate intimă”, ba chiar o obsesie. În același substanțial dialog, Radu Jude conchide: „Și astăzi s-a terminat. Deocamdată, această istorie românească nu mă mai interesează”.
Totuși, „Plan contraplan”, care a avut premiera mondială la Berlinala 2026, tratează, oblic, și participarea României la Holocaust. Asta pentru că protagonistul filmului, fotojurnalistul nord-american Edward Serotta (care a înființat, în 2000, arhiva Centropa, menită a prezerva memoria culturală a comunităților evreiești, în special din Europa Centrală și Răsăriteană), este unul dintre cei mai importanți cronicari în imagini ai existenței acestor comunități din 1985 încoace.
În luna decembrie a acelui an, Edward Serotta, care obținuse – sub un pretext fals – aprobarea autorităților de a vizita România socialistă, cobora din tren în Gara de Nord a Bucureștiului, învăluită în beznă. A ajuns la cazarea dintr-un Han al lui Manuc lipsit de căldură, apoi legătura sa din Oficiul Național de Turism (ONT) i-a aranjat mutarea la Athénée Palace. Se simțea, după cum își amintește el după vreo patru decenii, ca într-un roman polițist de Eric Ambler, mai ales că oamenii Securității îl filau permanent. În 1987, când Serotta avea să întreprindă o călătorie de documentare prin întreaga Românie, nu a fost deloc surprins că, deși șoselele erau goale și benzina avea un preț prohibitiv, în spate era mereu o mașină.
În prima parte a filmului („planul”, cum ar veni), pe ecran se succedă o selecție din fotografiile realizate de Serotta în acei ani, în care, după cum declară el acum (mărturiile sale înregistrate de realizatori completează, din off, imaginile), „oamenii sufereau”. Iar acea suferință este cât se poate de vizibilă în fotografii, pe chipurile subiecților și în gesturile lor. Cu munții de „Opere” ale lui Nicolae Ceaușescu care tronau în vitrine, nici nu era de mirare, glumește Serotta, că toată lumea suferea.
Fotografiile, cum sunt acelea în care autorul a surprins „peisajul lunar” pe care începuse să se construiască bulevardul Victoria Socialismului din Capitală, au o valoare documentară inestimabilă. În România, Serotta (ascunzând întotdeauna un al doilea aparat de fotografiat sub haină, pregătit pentru situația în care primul i-ar fi fost confiscat) a cunoscut o comunitate evreiască altădată înfloritoare, dar atunci muribundă. A făcut fotografii atât la Teatrul Evreiesc de Stat din București, cât și în cimitire evreiești sau la Podu Iloaiei (Serotta amintește de Pogromul de la Iași și reflectarea acestuia în romanul „Kaputt”, de Curzio Malaparte, carte ce avea să inspire primul lungmetraj de ficțiune românesc despre acea pagină neagră din istoria noastră – „Călătoria lui Gruber”, regizat de Radu Gabrea după un scenariu de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu). Experiența întâlnirii cu comunitățile evreiești din Est a constituit, spune Serotta, „unul dintre punctele culminante ale vieții mele”.
În partea a doua („contraplanul”), vocea cercetătoarei Diana Mărgărit, responsabilă cu studierea arhivei Securității pentru film, acompaniază, lecturând extrase din rapoartele agenților și informatorilor, fotografii cu fotograful nord-american (făcute pe șest de acei urmăritori) și pagini din dosarul „obiectivului” Serotta. Fragmentele, care amuză și înfioară totodată, pun în context unele imagini din prima parte (de exemplu, înșirând atent obiectele expuse într-o vitrină fotografiată de „intrus”), transcriu declarații atribuite lui Serotta (uneori contrazicându-l, pentru ochii eventualilor cititori, de pildă printr-un argument de genul „Românii e toleranți”) sau îl caracterizează pe fotojurnalist (iar caracterizarea este atât de aprofundată, încât ne e limpede că sursa l-a analizat îndeaproape și îndelung pe subiectul raportului).
Contrastul dintre „plan” și „contraplan” este fascinant pentru spectatori, care au acces la două perspective diferite, dar complementare, asupra unei epoci revizitate, în spiritul lui Eco, „cu ironie, fără candoare”. Noul film de montaj realizat, pornind din nou de la materiale de arhivă, de Radu Jude și Adrian Cioflâncă, nu ar trebui ratat.