Angajamentul Juncker: time-out în extinderea UE. Pe (minimum) cinci ani

„În această ultimă jumătate de secol, cele două părţi ale Europei au fost separate în mod arbitrar ca urmare a înţelegerii de la Ialta şi Războiului Rece. Aceste evenimente cântăresc greu în conştiinţele şi comportamentele noastre...

...Dar să nu uităm şi alte separări care, din cauza istoriei şi geografiei, au afectat ţările din est: mai întâi a fost Schisma Orientului şi despărţirea bisericilor orientale de Roma, apoi cucerirea otomană, povara suferinţelor şi frustrărilor în perioada comunismului şi, ca o consecinţă directă a toate acestea, apariţia unor profunde disparităţi în dezvoltarea economică şi socială. Vom primi printre noi naţiuni vechi – dar State noi – puse sub semnul discontinuităţii, ţări ale căror frontiere etnice nu coincid întotdeauna cu cele politice şi care au nevoia leitimă de a-şi afirma suveranitatea lor regăsită.

Am încercat oare cu adevărat să înţelegem mentalităţi şi o istorie diferite de a noastră? Să recunoaştem că, dincolo de dificultăţile inerente adaptării economice şi legislative a acestor ţări la situaţia din UE, mai există şi neînţelegeri de ordin politic şi cultural....Adesea marcaţi de un trecut dureros, mai puţin bogaţi decât noi, Europenii din estul şi centrul continentului nostru sunt mai deschişi decât noi către “visul european”.

Să nu-i decepţionăm prin promisiuni iluzorii şi demagogice. Mai degrabă, să le cerem să-şi aducă o contribuţie la construcţia comună, fără a le ascunde obstacolele pe care trebuie să le depăşească.

Misiunea noastră istorică este de a reuni toate ţările Europei, dar cu obiective realiste care să corespundă diiversităţii noastre din ce în ce mai accentuate. De altfel, mondializarea ne obligă să continuăm un mare ansamblu din care să fim în stare să extregem toate avantajele scontate, evitând toate excesele. Împreună, putem clădi un ansamblu geopolitic care, într-o zi, va putea servi drept exemplu în momentul în care organizaţiile internaţionale şi marile naţiuni vor dori să fixeze regulile jocului unei mondializări de succes.

Jacques Delors, martie 2001

Extinderea a fost un succes istoric. Cu toate acestea, Europa trebuie să digere acum aderarea celor 13 State membre, cea care a avut loc în ultimii 10 ani. Cetăţenii noştri au nevoie de o pauză în procesul extiderii şi de consolidarea a ceea ce a fost realizat între cei 28 de membri actuali. Iată de ce, în perioada în care voi prezida Comisia Europeană, vor continua negocierile actuale, mai ales cu statele din Balcani, dar nu va mai exista nici un fel de extindere în perioada următorilor cinci ani. Iar în ce priveşte Turcia, ţara este încă departe de aderarea la UE. Un guvern care decide să blocheze Twitter, cu siguranţă că nu este pregătit să se integreze în UE.

Jean-Claude Juncker, propunerea Consiliului European pentru Preşedinţia Comisiei Europene (situl oficial al candidatului, 2014), puteţi consulta aici manifestul său politic http://juncker.epp.eu/node/152

Între cele două afirmaţii au trecut doar 13 ani. Schimbarea este dramatică şi consecinţele s-ar putea dovedi pe măsură. Între momentele în care au fost spuse, se interpune una dintre cele mai fascinante experineţe politice din istoria continentului nostru, concretizarea unui vis de construcţie a unui spaţiu comun al păcii, prosperităţii şi libertăţii, reunificare istorică meritată şi firească. Extinderea UE nu mai era, ca până atunci, apanajul exclusiv al zonei occidentale, ci avea să facă dreptatea istorică după trădarea de la Ialta şi să readucă speranţa popoarelor care deciseseră ruperea de sistemul comunist.

Iată imaginea de sinteză a evoluţiei proceselor succesive de extindere:

Apăruseră deja hărţi ale viitoarelor extinderi europene, în ideea că actuala construcţie ar putea trece farte rapid la una care să cuprindă 33 de state, în paralel cu o confirmare ce părea absolut inevitabilă, a unui viitor angajament explicit pentru Ucraina, R.Moldova şi Georgia, cele care au semnat de foarte puţin timp Acordurile de Asociere cu UE.

Iată una dintre aceste hărţi ale viitoarei Europe:

Şi atunci, ce justifică pauza pe care o propune acum Jean-Claude Junker? Prima explicaţie, cea mai folosită, este invocarea unei foarte reale “oboseli a extinderii” datorată în primul rând efectelor multiple ale crizei fără precedent care a afectat din plin economiile şi sistemele sociale ale statelor mebre UE. Făcându-le cu mult mai puţin entuziaste în a invoca, la modul practic, principiul central de altădată, cel al solidarităţii, cel care promitea noilor state ajutorul necondiţionat al comunităţii europene pentru recuperarea întârzierilor istorice şi decalajelor existente. Proces care, au argumentat de ani de zile unii critici ai procesului de extindere, a devenit din ce în ce mai puţin suportabil pentru economiile ţărilor mari contribuitoare, cele care, până la urmă, au trebuit să plătească grosul facturii pentru salvarea economiilor unor ţări europene aflate la un pas de faliment...

Ce acuză ei? Ultimele două etape ale extinderii, avea dreptate Jacques Delors, au fost un proces decis din raţiuni politice evidente, dar, tocmai sub enorma lor presiune şi urgenţă, mult prea grăbit şi prea puţin fundamentat pe studii de impact şi de risc. În ultimii ani, să reţinem dintre aceste voci critice pe cele ale lui Olli rehn (fost comisar european pentru extindere) şi a lui Stefan Fule, actualul comisar în domeniu. Cei care, la unison, au dat ca exemplu Romania şi Bulgaria drept ţări insuficient pregătite pentru aderare şi, prin aceasta, fragilizând UE...

Asta explică tot? Nu cred. Mai degrabă trebuie să vorbim despre un alt tip de raţionament, unul de profunzime, bazat pe această hartă a contribuţiilor UE în materie de fonduri regionale, momentul actual arătând o disparitate majoră între fondurile destinate ţărilor din centrul şi estul european. Pe cale de consecinţă, spun acum criticii procesului de extindere, vă daţi seama ce ne va costa integrarea viitoare în sistem a unor ţări infinit mai problematice decât tot ce-am asimilat cu greu până acum? Cât ne va costa integrarea unor ţări sărace sau foarte sărace, într-una dintre ele desfăşurându-se un conflict de tip război civil (Ucraina), iar în celelalte două, R.Moldova şi Georgia, nefiind lămurită formula de rezolvare a două războaie îngheţate, Transnistria şi Abhazia? Ce facem, zic ei, iarăşi ne pregătim să importăm sărăcie? Dacă aşa stau lucrurile, care ar fi impactul uriaş al integrării unui colos precum Turcia?

Din nou, cu hărţi ca argument:

Argumentul euroscepticilor dar şi al euro-prudenţilor se întâlnesc în ce priveşte formularea unei întrebări deloc retorice: acceptând una sau mai multe etape succesive de extidere, suntem gata să vedem cum “zona mov” se va deplasa inevitabil spre est, pe foarte mulţi ani de acum înainte?

Dacă, văzută în aceşti termeni, problema este uşor de înţeles, nu tot aşa stau lucrurile în ce priveşte dimensiunea politică fundamentală pe care o presupune extinderea pentru validitatea şicredibilitatea proiectului european. Ameninţată de eşecul de la Vilnius, restaurată plină de speranţe de viitor, prin semnarea Acordurilor de Asociere. Dar, în afară de aceste Acorduri, a mai promis cineva altceva pentru a justifica speranţele acestor ţări într-o viitoare aderare concretizată prin stabilirea unei road map cu termene precise? Sigur că a promis, un exemplu fiind afirmaţia făcută de comisarul european Stefan Fule pe 30 mai 2014 într-un interviu pentru Die Welt  în care se pronunţa în mod clar pentru perspectiva aderării pentru Ucraina, R.Moldova şi Georgia: dacă vrem cu adevărat să  încercăm să transformăm ţările din Europa de Est atunci trebuie să ne gândim la modul cel mai serios să folosim cea mai puternică armă pe care o avem, extinderea.

Acest time-out propus acum de Juncker ca parte a viitoarei guvernanţe europene, poate fi un semnal extrem de dificil de digerat în cele trei ţări unde forţele pro-europene încearcă cu disperare să lupte pentru reorientarea destinului naţional pe un drum ireversibil către UE. Sigur, Jean-Claude Juncker nu afirmă că procesul extinderii spre est va fi întrerupt, vorbeşte doar despre o pauză dar, pentru cine cunoaşte realităţile într-atât de fluide ale zonei, este absolut evident că cinci ani s-ar putea să fie prea mult. Mult prea mult.

Este un mesaj pe care, poate, europarlamentarii noşti l-ar putea rosti la Bruxelles cu ocazia audierii domnului Jean-Claude Juncker în Parlamentul European, pe 16 iulie. Ar fi un gest de solidaritate reală cu destinul celor pe care am afirmat că-i vom însoţi cu sentimente frăţeşti pe tot parcursul aderării la UE,  ca şi faţă de Ucraina şi Georgia. Viitoarei Comisii Europene i-ar trebui cerută o consolidare a angajamentului UE de a menţine porţile deschise şi de a confirma astfel mesajele entuziaste ale forţelor pro-europene din ţările respective. Dacă nu, orice ezitare ar putea fi interpretată ca un refuz şi ar potenţa argumentele celor care doresc drumul spre Uniunea Eurasiatică. Echilibrul din ţările în cauză este încă foarte fragil, noi ştim bine asta, aşa cum imaginăm foarte uşor şi consecinţele imediate şi pe termen mediu. Şi tocmai asta ar trebui să spunem şi Europei...

Jean-Claude Juncker dit stop à l'élargissement de euronews-fr

„L’élargissement a été un succès historique. Cependant, l'Europe doit maintenant digérer l'adhésion de 13 États membres au cours des 10 dernières années. Nos citoyens ont besoin d'une pause dans l'élargissement et de la consolidation de ce qui a été réalisé entre les 28. C'est pourquoi, sous ma présidence de la Commission, les négociations en cours continueront et notamment avec les Balkans occidentaux, mais il n’y aura pas de nouvel élargissement dans les cinq prochaines années. En ce qui concerne la Turquie, le pays est bien loin de l'adhésion à l'UE. Un gouvernement qui bloque Twitter n'est certainement pas prêt à intégrer l’UE.“