America n-a fost înfrântă. S-a retras

Pentru România, provocarea următorului deceniu nu va fi să aleagă între America și Europa, ci să devină indispensabilă ambelor.

Această lume „post-americană” anunță, fără ezitare, ieșirea din confortul existențial în care politicienii noștrii dâmbovițeni s-au instalat în ultimele două decenii. Țara și-a construit securitatea, legitimitatea geopolitică și chiar identitatea strategică pe parteneriatul cu Statele Unite. Fără acel centru de greutate clar, România trebuie să învețe un nou alfabet al puterii — unul în care protecția nu vine automat, ci trebuie negociată, menținută, plătită. Dacă „G-Zero” ar deveni într-o zi realitate, adică momentul în care niciun stat sau grup de state nu mai are voința sau capacitatea de a conduce lumea - „zero leadership global” atunci Bucureștiul n-ar mai putea trăi doar din reflexul pro-american; trebuie să devină un actor regional lucid, capabil să-și articuleze propriile interese.

Când a urcat pe scena summitului GZERO Summit Japan 2015 şi a rostit - „China nu a câştigat. Statele Unite s-au retras”, Ian Bremmer n-a folosit metafore de salon ci a descris o schimbare tectonică a puterii globale. Bremmer trage un semnal de alarmă. Trăim într-o lume „G-Zero” — adică „undeva între un sistem condus de un hegemon şi unul fără hegemon clar” — şi îngroașă clar ideea că SUA rămâne „cea mai puternică ţară din lume, dar refuză să conducă aşa cum a făcut-o istoric” (The United States remains the most powerful country in the world, but it is refusing to lead the way it has historically on collective security, free trade, and democracy promotion).

Această retragere nu este semnul unei înfrângeri directe în faţa Chinei. Nu putem spune că Beijing-ul a zdrobit Washingtonul într-o bătălie decisivă. Mai degrabă, America a ales să iasă din scena pe care o dominase, să îşi reducă ambiţia de a fi arhitectul global al ordinii cunoscute. Bremmer spune limpede: „America a ales să facă un pas înapoi din sistemul internaţional pe care l-a construit şi condus de trei sferturi de secol. Nu pentru că e slabă, pentru că a vrut să fie.”

Privind cum s-a produs retragerea, vedem mai multe decizii-cheie: retragerea din Trans‑Pacific Partnership (TPP) în 2017, un semnal clar că Washingtonul nu mai voia să participe la proiectul de arhitectură economică pe care îl crease pentru Asia-Pacific. Analiza organizată de Brookings Institution remarca o realitate cruntă pentru bazinul economic asiatic – fără SUA ascensiunea Chinei avea cale liberă. În paralel, în domeniul reglementării comerțului global, Statele Unite au început să se retragă din propriul sistem de reguli pe care l-a construit timp de decenii. Cel mai elocvent exemplu este blocarea, din 2019, a mecanismului de apel al Organizației Mondiale a Comerțului — instanța care funcționa ca un fel de „Curte Supremă” a globalizării economice. Refuzând să mai numească judecători, Washingtonul a paralizat instituția însăși, lăsând comerțul mondial fără un arbitru legitim. În fapt, hegemonul care garantase respectarea regulilor a devenit cel care contestă funcționarea sistemului. Gestul a semnalat o ruptură profundă: America n-a mai dorit să fie garantul ordinii comerciale internaționale, ci doar un actor care își apără unilateral interesele. Studiul „Bound to Retreat? US Disengagement from the Liberal International Order beyond Trump” arată că, deşi mulţi tratează retragerea americană drept un fenomen propriu administraţiei Donald Trump, forţe structurale — declinul relativ faţă de China, pierderea controlului asupra instituţiilor multilaterale, scepticismul intern la ideea de„integrare liberală” — au favorizat procesul de retragere cu mult timp înainte.

Dincolo de deciziile birocratice ale Washington-ului, în viziunea lui Bremmer a existat o logică internă - motive și efecte mai profunde – politice, psihologice și civilizaționale: „Suntem obișnuiţi ca America să fie imprevizibilă. Dar rar a fost nedemnă de încredere. Astăzi se află ambele poziții.” Acest citat sintetizează noua realitate: nu doar că SUA se retrage; retragerea sa creează incertitudine pentru aliaţi, care nu mai ştiu dacă Washingtonul va rămâne fidel rolului său de garant al ordinii.

Retragerea americană nu va înseamna o absenţă totală, ci o alegere selectivă a priorităților: mai puţină arhitectură globală, mai mult „hedging”, mai multă precauţie. În termenii lui Bremmer, „trăim într-o ordine post-americană”. În lunile şi anii ce vor umra acest fapt va produce un efect paradoxal: America va domina din punct de vedere tehnologic, financiar, militar, dar nu va mai fi arhitectul, creatorul de ordine de care multe state au avut nevoie după 1945. Rezultatul? Un spaţiu global fragmentat, cu mai mulţi actori regionali care îşi contestă influenţa şi mai puţină claritate privind regulile şi mecanismele de coordonare.

În această cheie, nu putem spune - „China l-a învins pe invincibilul hegemon american”. Nu a existat un moment al capitulării clare. Mai degrabă, America s-a retras voluntar, sub presiunea internă, dar din proprie voinţă. Costurile conducerii globale crescuseră foarte mult în ultimii 20 de ani, beneficiile în schimb au scăzut, iar electoratul american a devenit mai interesat de „acasă” decât de „afară”. Cercetătorii Heinkelmann-Wild şi Schütte spun că „tratând retragerea americană ca fenomen specific lui Trump riscăm să ignorăm provocările structurale care au condus SUA departe de ordinea liberală cu mult înaintea sa”.

Această formă de retragere are implicaţii practice: dacă Washingtonul nu mai vrea să conducă, cine o va face? Nimeni nu şi-a asumat complet rolul — Bremmer avertizează că „nimeni — nici chinezii, nici europenii, cu siguranţă nici ruşii sau indienii — nu sunt atât de capabili, dar şi dispuși să umple vidul”. În absenţa unui hegemon clar, alianţe temporare, cluburi exclusive, competiţii regionale vor deveni norma. De azi înainte volatilitatea va descrie sistemul global de putere.

Ceea ce ar fi putut să fie o tranziţie liniară a puterii se metamorfozează într-o auto-izolare hegemonică. America încă deţine instrumentele puterii. Dar a renunţat la naraţiunea care le legitima. A făcut tranziția de la liberalism şi ordine - la „în primul rând eu”. În acest context, limitarea influenţei nu este egală cu o infrângere. Este alegerea, făcută conștient, de a nu mai risca. Iar atunci când hegemonul decide să facă un pas în spate, lumea rămâne fără azimut.

Şi fără azimut China, India, Rusia sau oricine altcineva, nu are alura unui învingător incontestabil - ci pare, mai degrabă, un jucător care profită de vid. Retragerea americană nu deschide automat calea către hegemonie altcuiva. Deschide un câmp de rivalităţi fără centru. Iar acest fenomen poate fi chiar mai destabilizator decât o tranziţie clară.

La final, este util să revenim la simpla observatie a lui Bremmer: „Trăim într-o lume post-americană”. (We’re living in a post-American order.) A­cel „post-” nu înseamnă că America nu mai contează. Înseamnă că importanţa sa nu se va mai traduce prin directa ei coordonare, ci prin prezenţă redusă. Cei care s-au bazat pe direcţia oferită de Washington ar trebui să ia în calcul că această strategie este - în mod deliberat - riscantă.

America nu a fost înfrântă. S-a retras. Iar pentru restul lumii, retragerea înseamnă nu victoria unui oarecare, ci lipsa unui lider.

Pentru Europa, retragerea Americii nu înseamnă doar pierderea unui aliat, ci pierderea reflexului de securitate. Timp de șapte decenii, ordinea euroatlantică a fost construită pe un pact tacit: Europa gândea, America garanta. Astăzi, acel echilibru se destramă. Washingtonul nu mai are apetit pentru garantarea automată a securității continentului, iar NATO, deși rămâne cea mai solidă alianță militară din istorie, devine tot mai dependentă de decizii politice fragmentare. Cum spunea Bremmer într-un interviu recent, „Statele Unite nu mai pot fi pilonul exclusiv al stabilității europene; Europa trebuie să învețe să se apere singură”.

În fața unei Americi care se repliază, Europa descoperă vulnerabilitățile propriei indecizii. Franța vorbește despre „autonomie strategică”, Germania caută un nou contract de încredere transatlantică, Polonia și statele baltice cer mai multă prezență americană, nu mai puțină. Dar toate aceste discursuri coexistă fără o strategie comună. Vidul de leadership global se reflectă în mini-vacuumuri regionale. În lipsa umbrelei americane totale, fiecare stat european se întreabă cât valorează de fapt garanțiile scrise pe hârtie.

Asta nu înseamnă renunțarea la alianțe, ci maturizare strategică. Dacă Washingtonul se retrage parțial, România trebuie să rămână prezentă total: în NATO, în Uniunea Europeană, în Inițiativa celor Trei Mări, în fiecare format unde prezența înseamnă voce. Lumea în care hegemonul decidea iar ceilalți se aliniau s-a încheiat. Urmează una în care statele mici trebuie să gândească precum marile puteri, pentru că marile puteri încep să se poarte ca state obișnuite.