13 ore

13 ore. Atât a trecut de când copila m-a sculat, scâncind, s-o alăptez. 13 ore de când am intrat pe Facebook şi mi s-a spart sufletul în mii de bucăţi. 13 ore de când am simţit moartea mai puternic ca niciodată şi 13 ore de când am strâns viaţa la sân.

Sunt Raluca Moisă. De când mă ştiu, muncesc. Muncesc în presă. Bună, rea, print, online. Am „trecut“ prin catastrofe, înmormântări şi nenorociri cu detaşarea şi cinismul jurnalistului de cotidian. În dimineaţa aceasta, totul s-a schimbat.

Cifre absurde, imagini terifiante, statusuri curgând pe Facebook. Îmi ţineam copilul în braţe şi încercam să „procesez“ realitatea care mi se descria în timp real, în faţa ochilor. 13 ore. Copii! Morţi! Arşi. Desfiguraţi. Urlând după ajutor. SMURD. Poliţie. Breaking news. Salvare. Facebook. Donaţii. Sânge. Copii. Morţi! Ajutor. Televiziuni. Oprea. Iohannis. Arafat. Urgenţă. Spitale. Lumânări. Anchetă. Omor. Colectiv!

13 ore de când am văzut pe Facebook statusul care m-a alarmat. „Mergeţi şi donaţi sânge la centrul de transfuzii din Dr. Felix sau la Fundeni. Nevoia este mai mult decât mare. Studenţii din ani mari, dacă puteţi, mergeţi şi ajutaţi-vă îndrumătorii. Unii dintre noi suntem la spitale deja. Şi dacă daţi pansamente şi ser la mână e perfect. Orice ajutor contează!! Situaţia e mai mult decât gravă!“.

Este verişorul meu, Emanuel Moisă. Un alt copil. De 23 de ani. Un student la Medicină care a avut în noaptea trecută grijă de copii mai mici. De 15-16-17 ani. Un copil care nu a dormit şi nu a mâncat 26 de ore. Un copil care în această dimineaţă s-a dus să doarmă câteva ore în camera de cămin, pe care o împarte cu alţi doi colegi şi pe care o plăteşte din bursa lui, doar ca să revină la spitalul Elias şi să ajute. „Am avut o viteză şi am «prins» artere ca niciodată. O să rămân aici cât e nevoie“, mi-a spus, pe Facebook. Nu e plătit. Nici măcar rezident. E doar un student eminent în anul cinci. Şi, mai presus de toate, unul dintre cei mai „frumoşi“ oameni pe care i-am întâlnit.

Aşa cum este toată generaţia asta mult prea blamată. Aşa cum au fost toţi acei copii frumoşi aflaţi aseară în Colectiv. Eu cred că generaţia aceasta stigmatizată pe nedrept va conştientiza mai mult ca oricare dintre noi ceea ce s-a întâmplat şi va renaşte chiar ca un Phoenix, din flăcări şi cenuşă. Copii ajutând copii. Salvându-se.

13 ore. Am 38 de ani şi sunt mamă. Copilul meu ar fi putut fi acolo, dacă s-ar fi născut ani mai devreme. Dar copilul meu, chiar acum, îşi „ceartă“, gângurind, jucăriile agăţate deasupra patului. Copiii altor părinţi nu le vor mai spune niciodată „Sărut-mâna“.

Dacă e un lucru bun în nenorocirea asta care plouă peste noi în cea mai minunată zi cu soare – şi mă rog să fie – de la ei îl vom învăţa. De la aceşti copii. Generaţia asta mult prea blamată are un suflet uriaş. Care ne cuprinde şi pe noi!