Asigurările de sănătate: tema dezbătută de peste un secol în America
0
Una dintre axiomele Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite este că ”toţi oamenii sunt egali”. Egalitatea încetează însă atunci când vine vorba de asigurările de sănătate. Va rezolva Obamacare acest neajuns?
Întrebat ce părere are despre sistemul de sănătate al Statelor Unite, orice american are o listă lungă cu nemulţumirile sale faţă de acest sistem. Imediat însă, se va contrazice făcând abstracţie de respectivele inconveniente şi va spune că sistemul american este cel mai bun din lume.
În limbaj sociologic, acesta este un exemplu concludent al etnocentrismului. Asta înseamnă că o persoană consideră că ”lucrul lui este cel mai bun” doar pentru că îi aparţine, neavând argumente concrete în acest sens. Sistemul de sănătate american, deşi adesea ridicat în slăvi ca fiind cel mai bun din lume, este departe de a fi unul perfect: deşi presupune costuri mari, lasă milioane de indivizi neasiguraţi şi are lipsuri în ceea ce priveşte calitatea actului medical.
În 2016, 30 de milioane de americani (aproximativ unul din nouă) vor rămâne neasiguraţi, iar alţi şapte milioane îşi vor pierde asigurările acoperite de angajator, potrivit Congressional Budget Office (CBO). Şi acesta este un scenariu optimist.
Teoretic, noua lege a Sănătăţii ”Affordable Care Act”, denumită adesea Obamacare (uneori peiorativ), care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2014 urmează să democratizeze sistemul asigurărilor de sănătate – acesta a fost unul dintre principalii factori care au dus la realegerea lui Barack Obama ca preşedinte al Statelor Unite. Scepticii sunt însă de părere că, dimpotrivă, lucrurile s-ar putea înrăutăţi.
Obamacare îşi propune să stopeze abuzurile pe care asigurătorii din sănătate le fac asupra clienţilor, să sporească accesul persoanelor fizice la sistemul de asigurări pentru ca acestea să nu se mai bazeze atât de mult pe asigurările plătite de angajator şi să acorde subvenţii celor cu venituri mici.
Din 1954, asigurările de sănătate ale angajaţilor sunt scutite de taxe
Acum, 150 de milioane de americani (aproximativ jumătate din populaţia totală) beneficiază de asigurări de sănătate plătite de angajatori. Acest sistem a apărut accidental în timpul celui de-al doilea război mondial. În acea perioadă, Guvernul federal a blocat creşterea salariilor (pentru a ţine pe loc inflaţia). Totuşi, producătorii se confruntau cu o cerere tot mai mare de bunuri şi servicii, deci aveau nevoie de tot mai mulţi muncitori pe care nu puteau să-i atragă din două motive: piaţa muncii era limitată şi, din cauza restricţiei guvernamentale, nu puteau fi competitivi prin beneficii salariale. Atunci marile companii au creat pentru muncitori beneficii care să le acopere cheltuielile cu sănătatea – un precursor al sistemului de asigurări american de azi. Din 1954, asigurările de sănătate ale angajaţilor sunt scutite de taxe.
Contextul din timpul celui de-al doilea război mondial, când salariile erau practic blocate, este cu totul altul acum. Companiile pot foarte bine să fie competitive pe piaţa forţei de muncă prin creşteri salariale. Ele însă preferă să-şi stimuleze angajaţii tot prin pachete de asigurări din raţiuni fiscale. Numai că, angajatorii au început să abuzeze de acest instrument – doar în ultimul deceniu sumele plătite pentru asigurările angajaţilor s-au dublat. O corporaţie americană ajunge să cheltuiască până la 15.000 de dolari pe an pentru un singur angajat şi familia acestuia.
Deşi, la o primă vedere, asigurarea de sănătate plătită de angajator continuă să fie un mare avantaj pentru angajat, în realitate, puţini dintre ei realizează faptul că banii cheltuiţi de către companii pe asigurările de sănătate s-ar putea converti în creşteri salariale. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, câştigaţi ar fi nu doar angajaţii, ci şi statul care ar putea colecta mai mulţi bani la buget din taxele pe venituri. Statul pierde aproximativ 260 de miliarde de dolari din scutirile fiscale pentru sănătate.
Angajaţii sunt nevoiţi, deocamdată, să accepte această realitate pentru că le este foarte greu, dacă nu imposibil, să-şi plătească asigurări individuale. Acum, persoanele fizice plătesc mai mult decât firmele pentru aceeaşi categorie de asigurare, asta în cazul în care reuşesc să o obţină. În mod constant, companiile de asigurare îi refuză pe cetăţenii care sunt deja bolnavi.
Or, această problemă ar putea fi rezolvată de Obamacare. Practic, democratizarea pieţei asigurărilor de sănătate constă în faptul că asigurătorii nu vor mai putea să refuze persoanele deja bolnave sau să le perceapă taxe suplimentare exorbitante. În plus, toţi americanii cu venituri de până la 400% din pragul naţional al sărăciei vor putea obţine subvenţii pentru a-şi cumpăra asigurare de sănătate în cadrul unor burse (exchanges) de asigurări, reglementate de stat.
Totuşi, reforma Sănătăţii promovată de Obama are şi minusuri. Într-un articol din ”New York Post”, Betsy McCaughey (fost guvernator adjunct al statului New York şi autoarea cărţii ”Beating Obamacare” care explică această reformă) enumeră consecinţele negative ale legii sănătăţii. Asigurarea de sănătate va fi cu mult mai puţin accesibilă decât au fost lăsaţi să creadă cetăţenii americani, mult mai puţini dintre ei vor putea beneficia de asigurare de sănătate decât s-a prezis, iar milioane de angajaţi îşi vor pierde asigurările pe care le au deja prin intermediul locului de muncă. Cel mai îngrijorător este faptul că nu vor mai fi asiguraţi nici copiii acestora.
Internal Revenue Service (IRS) estimează că cel mai ieftin plan de asigurare pentru doi adulţi şi trei copii ar putea costa 20.000 de dolari pe an. Dar suma aceasta va acoperi doar 60% din facturile medicale, aşadar sume generoase vor trebui scoase şi din buzunarul cetăţenilor. De asemenea IRS a anunţat că prin schimburile de asigurări nu se vor acorda subvenţii şi copiiilor ai căror părinţi sunt asiguraţi prin locurile de muncă.
Medicii au respins mult timp reforma Sănătăţii pe motiv că este ”socialistă” şi ”neamericană”
Necesitatea unui sistem naţional de asigurări de sănătate este o temă de dezbatere (transformată adesea în conflicte aprinse) care îşi are rădăcini adânci în istoria Statelor Unite.
În timp ce Europa, începând cu Germania în 1883, introducea asigurarea obligatorie de sănătate, pe lângă alte programe pentru bunăstarea socială, conducerea Statelor Unite a lăsat problema în mâinile fiecărui stat în parte. La rândul lor, statele au pasat problema organizaţiilor filantropice private. În ciuda îngrijorării privind costurile şi accesibilitatea serviciilor medicale din anii ’20, au apărut iniţiative pentru a creşte implicarea Guvernului federal, însă toate au eşuat. Singurul rezultat a fost atragerea aversiunii din partea American Medical Association (AMA) care a denunţat reforma de sănătate pe motiv că este ”socialistă” şi ”comunistă”.
În nici o altă ţară medicii nu sunt plătiţi la fel de bine ca în Statele Unite şi, de asemenea, nu au o autonomie atât de mare. Încă din secolul al 19-lea au dobândit un statut deosebit în societate, inclusiv prin nivelul ridicat al veniturilor. Pe de altă parte, mecanismele de sancţiune în interiorul breslei sunt deficitare pentru că unui medic îi este imposibil să-şi piardă licenţa. Consecinţa: sute de mii de pacienţi americani mor în fiecare an din cauza erorilor medicale. De asemenea, medicii americani îşi asumă responsabilitatea pentru doar o treime din numărul total de procese de malpraxis, cu toate acestea sistemul de sănătate le permite să-şi păstreze licenţele. S-a ajuns aici pentru că standardele educaţionale ridicate au început să reducă din numărul de absolvenţi de medicină.
Între timp, mare parte din populaţia americană nu a mai reuşit să obţină îngrijire medicală din cauza costurilor tot mai ridicate ale serviciilor sanitare.
În principiu, legea asigurării naţionale de sănătate a fost refuzată pe motivul temerii doctorilor de a nu-şi pierde autonomia şi de a nu deveni angajaţi ai guvernului cu salarii fixe. Prin urmare s-au pus la adăpost prin conceptul plăţii pentru serviciu: plata directă din partea pacientului. Totodată, medicii care semnau înţelegeri cu sindicatele pentru (pre)plata serviciilor medicale pentru fiecare membru în parte (un fel de asigurare) erau ostracizaţi de comunitatea profesională.
Primul război mondial a adus noi argumente pentru refuzarea unei legi a asigurărilor naţionale, aceasta fiind catalogată drept ”neamericană”.
Primul proiect demn de luat în seamă pentru această lege a fost propus în 1943. Proiectul denumit Wagner-Murray-Dingell după numele iniţiatorilor a fost însă refuzat din start. Legea propunea ca spitalizarea şi serviciile medicale asociate cu aceasta să fie acoperite pentru toţi cetăţenii printr-o taxă de 3 % din toate veniturile şi salariile însumând aproximativ 3.000 de dolari pe an.
În septembrie 1943, ”The Saturday Evening Post” punea întrebarea dacă nu cumva noua lege va creşte şi mai mult costurile din Sănătate, lăsând de înţeles că poate ar fi mai bine ca lucrurile să rămână la fel. Această întrebare nu şi-a găsit răspunsul nici în următoarele şapte decenii.
O parte a proiectului s-a concretizat abia în 1965 prin introducerea a două programe – Medicare şi Medicaid - care au sensibilizat publicul pentru că acordau servicii medicale persoanelor în vârstă, celor cu dizabilităţi şi săracilor. Să nu uităm că dezbaterile privind necesitatea unui sistem naţional de asigurări de sănătate continuă şi azi.
Se încarcă comentariile...
