Oboseala psihică. Ce înseamnă de fapt şi cum poate fi depăşită

Oboseala psihică înseamnă energie şi vitalitate reduse, respectiv o minte obosită într-un corp obosit şi el. Starea este percepută drept o piedică majoră în îndeplinirea sarcinilor zilnice, resimţite mult mai epuizante şi implică resurse mentale reduse, stare letargică şi somnolenţă. Oboseala nu ne este un concept străin, dar de multe ori răspunsul pe care îl alegem (greşit) este acela de a ne forţa limitele.

Oboseala psihică în contextul actual

Dincolo de rutina noastră zilnică, desori suprasolicitantă, ne vedem obligaţi să practicăm distanţarea socială care ne lipseşte de un sprijin emoţional important, nu mai avem aceleaşi rutine relaxante, ieşirile fiindu-ne limitate, şi avem o serie de comportamente pe care le facem aproape compulsiv: punem masca, ne spălăm pe mâini, dezinfectăm, păstrăm distanţa.

Da, le facem pentru binele nostru şi al celor din jur, iar însăşi practicarea acestor noi ritualuri confirmă faptul că şi noi deţinem controlul. Dar incertitudinea rămâne. La fel şi lipsa predictibilităţii. Aceste lucruri au dus la apariţia a ceea ce cercetătorii numesc acum „Sindromul de stres Covid”, respectiv temeri specifice apărute datorită pandemiei, care apasă mai greu pe viaţa noastră psiho-emoţională.

Şi totuşi, depinde de noi să ne adaptăm, să ne demonstrăm rezilienţa, să apelăm la resursele interioare pentru a soluţiona problemele cu care ne confruntăm. Până la urmă, dacă avem de ales între noi înşine şi... orice altceva, este sănătos să învăţăm să ne alegem pe noi.

Oboseala psihică, o realitate mai veche

Oboseala psihică ne este un „partener” cunoscut care apare atunci când ne suprasolicităm fără a ne da vreo pauză, fără a ne concentra asupra nevoilor noastre, asupra semnalelor corporale, asupra emoţiilor sau gândurilor care ne invadează.

Avem obişnuinţa de a ne conduce după vorbe din popor precum „orice şut în... este un pas înainte”. Ne forţăm limitele, ne detaşăm de noi înşine, în speraţa atingerii unei eficienţe personale nerealiste.

Credem că aşa dăm randament, aşa ne descurcăm noi cu toate, aşa atingem performanţa. Iar aici nu vorbesc neapărat despre performanţa profesională, ci în toate planurile vieţii în care tindem să ne supraîncărcăm cu sarcini pentru a ne putea permite să „ne simţim bine cu noi înşine”.

Mai exact, gândirea tip „dacă nu fac curat în toată casa, piaţa, de mâncare, dacă nu spăl şi calc rufele, petrec timp de calitate cu copilul şi îl şi ajut la teme, înseamnă că nu sunt o mamă bună”. Evident, mesajul final va fi subtil, nu ne va fi accesibil. În mintea noastră se aude doar mesajul că „trebuie” să le facem pe toate.

Dacă adăugăm şi un serviciu (indiferent cât de solicitant), ba chiar şi nişte conflicte prin familie sau persoane care ne solicită prezenţa, implicarea şi ajutorul... constatăm că nu avem timp pentru noi, nu mai facem nicio activitate plăcută nouă, funcţionăm pe pilot automat şi, treptat, simţim cum cedăm. Stresul constant, pe o perioadă de timp îndelungată, nu ne face mai rezilienţi ci ne erodează până când oboseala psihică se va instala, lăsând loc anxietăţii, decuplării de realitate şi depresiei.

Cauze multiple ale oboselii psihice

Oboseala psihică apare de cele mai multe ori pe fondul unei boli fizice. Şocul diagnosticului este urmat de un nou ritm de viaţă, detaşarea de ce ştiam anterior şi lupta pentru vindecare sau pentru ameliorare a stării. Toate aceste noi solicitări ne supraîncarcă pe fondul stresului cauzat de boală.

Stresul cauzat de muncă ne este deja familiar, perfecţionismul este o capcană în care cădem cu uşurinţă, alături de multi-tasking şi familiarul deznodământ de burn-out.

Naşterea unui copil nu este doar un motiv de mare bucurie, ci şi de stres considerabil pe care, dacă îl resimţim, ne încărcăm cu vinovăţia de a nu fi părinţi perfecţi, pe care o vom compensa prin supraîncărcarea cu sarcini destinate copilului. Să nu uităm că pentru un copil este important să aibă părinţi sănătoşi, nu perfecţi.

Indiferent de cauză, oboseala psihică este modul prin care creierul tău îţi spune că ai încălcat limita sănătăţii tale. Nu este o provocare în a te autodepăşi ci în a şti când să spui stop pentru a-ţi da timp de recuperare.

Continuarea articolului, aici