Este clar că, nu de puţine ori, în ciuda nivelului crescut de Zen, deţinut de către unii mai maturi emoţional, ni s-a întâmplat să etichetăm drept “absolut enervant” ceva/cineva fără a putea răspunde întrebării “de ce”. Sunt indivizi care ne scot pur şi simplu din sărite.

Annoying este o carte, scrisă de Joe Palca şi Flora Lichtman, care m-a îndemnat să caut, la rându-mi, amănunte despre ce poate constitui irascibilitate, pacoste, enervare şi iritare. Autorii cărţii - pe a cărei copertă este ilustrat un colac de luminiţe de Crăciun, încurcat- insistă că, până în prezent, iritarea nu a fost luată îndeajuns de serios.



Cei doi dedică un capitol lucrurilor care ne scot din minţi, de la mirosuri îngrozitoare, melodii zgomotoase, parteneri de viaţă cicălitori şi până la colegi de muncă teribil de enervanţi. Nu mai vorbim de şoferii nesimţiţi din trafic. Sau politicienii corupţi.



Iritarea se referă la orice ce te scoate din minţi (stimulul) precum şi la starea emoţională pe care o experimentăm atunci când suntem cicăliţi/iritaţi/enervaţi (răspunsul) şi care ne distrage de la gândirea raţională. Ea este asemănătoare cu furia, dar nu este tocmai furie. Este asemănătoare cu dezgustul, dar nu este tocmai dezgust. Este asemănătoare cu frustrarea, dar nu este tocmai frustrare. Iritarea este o stare mentală care ne distrage de la gândirea raţională şi este pasul premergător furiei. Furia este o stare de excitare emoţională, dar şi fizică. Ea este un răspuns natural al cuiva care crede că a fost ameninţat. Uneori, această percepţie a ameninţării nu este reală şi răspunsul este disproporţionat. Te poţi înfuria în legătura cu ceva, dar poţi opta să nu te comporţi agresiv. Sau poţi avea un comportament agresiv faţă de cineva (un hoţ care te face la buzunare şi îţi violează intimitatea are un comportament agresiv) fără a fi furios. Hoţul nu te fură cu furie, însă e un agresiv. Credeţi că cei care au băgat mâinile adânc in bugetul de stat au fost furioşi?

Ostilitatea, pe de altă parte este componenta cognitivă a agresiunii. Sunt gândurile care conduc către agresivitate. Ce elemente cauzează furia? În principal, sunt două lucruri care sa iau în calcul: trăsăturile de personalitate (narcisism, competitivitate, toleranţă scăzută la frustrare) şi starea antemergătoare furiei. Aici îi putem găsi pe unii realizatori de emisiuni TV.


Acum că am diferenţiat între iritare şi furie să revenim. În limba engleză, annoyance este un cuvânt care se poate traduce atât prin enervare, cât şi prin iritare, supărare, inflamare sau deranjare, măsurarea iritabilităţii fiind complet subiectivă. 

Enervările/iritările sunt neplăcute mai ales când sunt repetitive şi imprevizibile (această imprevizibilitate denotă necunoaşterea sfârsitului actului enervant şi nu imprevizibilitatea începutului acestuia). Pe scurt, ce caracterizează irascibilitatea sunt imprevizibilitatea, neplăcerea şi durata nesigură. Unele lucruri sunt construite, prin natura, lor să fie neplăcute, tocmai pentru a ne atrage atenţia, altfel le-am ignora, cum ar fi alarma de incendiu sau anti-furt. Dacă aceasta ar suna ca un ciripit de privighetoare, probabil că am arde de vii sau am fi furaţi ziua în amiaza mare.



Un studiu publicat de către Pruitt et al (2007), a găsit că răspunsul cuiva la iritabilitate, cel puţin atunci când cauza este o altă persoană, escaladează spre extreme, dacă acel conflict rămâne nerezolvat. Studiul a mai găsit că suntem cu atât mai inclinaţi să dăm vina pe cineva care ne agasează, decât pe noi înşine, cu cât nivelul de iritabilitate creşte. Pe scurt, dacă la începutul unei relaţii romantice obişnuiam să ne asumăm vina pentru oboseala partenerului care sforăie incontrolabil, după o vreme, pe măsură ce nivelul de irascibilitate cauzat de durata nedeterminată a sforăitului a crescut, tindem să învinuim partenerul. După o vreme, este numai vina celorlaţi. Şi aici se termină normalul şi începe patologia, când vina o poartă exclusiv ceilalţi şi tu nu îţi asumi nicio responsabilitate. 



Războiul psihologic se bazează chiar pe aceste principii de iritare şi de distragere a atenţiei, slăbind rezistenţa cognitivă a subiectului/inamicului. Spre exemplu, în 1993, FBI-ul a pus lângă Biserica Davidiană din Waco, Texas, „o muzică aleasă în mod special pentru a-i irita pe membri sectei lui David Koresh”.



Bunăoară, un vecin care dă găuri în pereţi o singură dată, atunci când tu te pregăteşti să te odihneşti, este surprinzător de iritant, însă nu neapărat agasant. Însă vecinul care pune manele la maxim, în mod repetat, devine extrem de iritant. Ca multe alte comportamente, precum realismul moral, onestitatea emoţională, toleranţa sau adevărul, la fel şi iritabilitatea este un relativism cultural, unde activităţile şi credinţele unui individ trebuie cercetate în contextul propriei culturi şi derivă din normele prevalente într-o societate. 



Nu există o reţetă standard pentru a-i scoate pe alţii din sărite, deşi cele de mai jos ar putea constitui sugestii valoroase:


-muştele care bâzâie pe mâncarea lăsată la răcit
-ţânţarii care te bâzâie insistent;


-cearceafurile şifonate sub tine;


-căldura excesivă;


-sudoarea care ţi se înnoadă în bărbie;


-ploaia mocănească
;

-furtunile din timpul nopţii;


-visele recurente;


-reclamele tv;


-autobuzele aglomerate şi supraîncălzite;


-traficul exasperant, tocmai atunci când trebuie să ajungi urgent undeva (şi parcă întotdeauna trebuie să ajungi urgent undeva);


-telefoanele în aşteptare;


-serviciile de relaţii cu publicul;


-roţile care scârţâie;


-insolenţa administratorilor de bloc;


-cei care îţi taie faţa
 în trafic;

-taximetriştii vitezomani;


-cei care se bagă în faţă la rând la supermarket, motivând că nu au decât vreo trei produse, deşi şi tu ai tot trei;


-viruşii de calculator;


-şantajul emoţional;


-celularele care sună în timpul filmului;


-mirosurile corporale grele;


-robinetele stricate care picură chinezeşte pe nervii tăi;


-canalizarea defectuoasă care îţi scaldă casa în miasme de cadavre de chinezi în descompunere;


-cei care fumează în lift
;

-gândacii de bucătărie
;



-realizatorii de emisiuni tv care sunt gratuit vulgari şi agresivi verbal;


-vedetuţele cu bacu’ ante 2011, care ţin frontispiciul gazetelor
;

-oameni care se scobesc în dinţi şi urechi, ca mai apoi să studieze conţinutul cu obstinaţie, ba chiar adulmecând indexul folosit pe post de unealtă curăţătoare;


- furculiţele frecate de farfurii de porţelan;


-bărbaţii care îşi scot chiloţii dintre fese sau îşi aranjează testiculele mai des decât am dori să vedem
;

-colegii care plagiază;


-politicienii corupţi
;


-şoferii nesimţiţi
;

-cei care consideră strada tomberonul lor
;


- nepoliteţea chelnerilor;


-cei care îşi troznesc degetele de la mâini fără să se pregătească de vreun concert la pian de Rahmaninov; 


-religia în şcoli;

-injusţia
-...

Şi lista poate continua.