INTERVIU Medicul psihiatru Octavian Brumaru: „Eminescu a fost un geniu, nu era bolnav psihic“

Octavian Brumaru, în briroul său de la Pavilionul 2 al Sanatoriului de la Predeal

Doctorul Octavian Brumaru, medic de peste 40 de ani este medic psihiatru la Sanatoriul de Nevroze de la Predeal şi director al unuia dintre cele trei pavilioane ale unităţii, spune că „artiştii sunt artişti pentru că au o anumită sensibilitate, altfel se făceau electricieni“, subliniind că fiinţa artistică, de geniu, are un comportament aparte, care nu poate fi catalogat drept boală.

Doctorul maramureşean, născut în Valea Izei, fumează molcom la biroul său. Octavian Brumaru (70 de ani) zâmbeşte enigmatic. A trăit, a auzit, a văzut multe: de peste 40 de ani este medic psihiatru la Sanatoriul de Nevroze de la Predeal şi director al unuia dintre cele trei pavilioane ale unităţii. Te priveşte atent din spatele lentilelor de ochelari. Intri în biroul său şi poţi asculta „Simfonia a III-a“, de Brahms. Acordurile de la Radio România Cultural te însoţesc de-a lungul conversaţiei. Nu prea e darnic la vorbă. Îmi spune că drogurile sunt cea mai mare problemă pentru tinerii din ziua de azi şi că femeile ascund alcoolismul mai bine decât bărbaţii. Şi, da, s-a confruntat cu cazuri de suicid. E destul de ferm în afirmaţii: „Dragă, boala psihică nu se vindecă, în psihiatrie există numai recuperare. Nu merge fără tratament“. La sanatoriul de la  Predeal, pe lângă tratamentul medicamentos, se fac şi kinetoterapie, şi plimbări prin aer liber, şi psihoterapie.Recuperarea e mai bună, mult mai complexă în mijllocul naturii, îmi explică doctorul. Dintr-odată, când vorbeşte despre pădurea şi habitatul de la Predeal, se luminează la faţă. „Mă duceam uneori să dorm în pădure. Veveriţa înlemneşte când te vede, nu ai voie să mişti nici ochii din cap. Dacă te mişti, fuge şi ea“. Îl asculţi pe doctorul Brumaru, te uiţi la el, te uiţi la brazii de afară, şi înţelegi cum natura şi asemenea oameni îi ajută pe alţi oameni să îşi aline durerile în cura de aer curat, de oxigenare a creierului, dar mai ales de oxigenare a  sufletului.

„Weekend Adevărul“: Acest sanatoriu e considerat unul de recuperare. Cum aţi defini această recuperare?
Octavian Brumaru: Într-un spital de psihiatrie, se iau pastile, pacienţii stau în salon, în halat, şi fac plimbări pe coridor. Aici, pe lângă tratamentul cu medicamente, se fac şi kinetoterapie, şi plimbări în aer liber, şi psihoterapie. Recuperarea e mai bună, mult mai complexă. În psihiatrie, nu se poate vorbi de vindecare sau, ca în medicina internă, de ameliorare. Simptomatologia se remite, în psihiatrie. Recuperarea se numeşte aici remisie. Niciodată nu poţi să spui, ca în chirurgie, că eşti vindecat, nici ameliorat. De obicei, episoadele sunt recurente.

Foarte rar se întâmplă să fie vorba numai despre un singur episod psihotic şi să nu mai existe altul după aceea. Cele mai multe au un caracter recurent.

Ce personalităţi din viaţa literară şi artistică aţi avut internate la Predeal de-a lungul timpului?

Mulţi din viaţa literară şi artistică au venit aici de-a lungul timpului. S-au scris şi cărţi aici, la sanatoriu. Au stat la noi poeţi, comentatori politici. Unii mi-au devenit prieteni, îmi mai dau telefon câteodată. Încă din antichitate, lumea artistică era mai libertină, asta e firea artiştilor. Aşa au fost, aşa au rămas.

Sensibilitatea artistică are o latură patologică? Ce boală a avut până la urmă Eminescu?

Artiştii sunt artişti pentru că au o anumită sensibilitate, altfel se făceau electricieni. La Eminescu, lucrurile au fost foarte complicate, s-a spus ba că avea sifilis, ba că era maniaco-depresiv. Mama sa se pare că ar fi fost bipolară, dar nu cu internări confirmate.

Fiinţa artistică, de geniu, are un comportament aparte.

Există oligofreni dovediţi, care sunt genii în calculatoare. Depinde unde e leziunea bio-chiomică. Eminescu nu a avut nimic, nu a fost bolnav psihic. Era un geniu.

Sunteţi un meloman împătimit. Vă ajută muzica clasică să vă detaşaţi de cazurile pacienţilor?

Da, aş sta 24 de ore într-o sală de concert.Nu pot să merg într-un club să-mi bubuie decibelii în cap. Nu am ascultat niciodată manele. După ce „te încarci“ cu problemele pacienţilor, cel mai bine îţi face muzica clasică. Nu mă detaşez aşa uşor de cazurile pe care le tratez. Mă gândesc şi acasă la pacienţii mei, la ce am făcut, la ce nu am făcut, la ce mai trebuie făcut pentru ei.

„Femeile ascund mai bine alcoolismul“

Care e pericolul la care sunt expuşi cel mai mult tinerii azi?        

Viaţa e din ce în ce mai stresantă. Trebuie să învăţăm să convieţuim cu stresul. Marea pacoste de acum, pentru tineri, sunt drogurile - pericolul acesta nu exista înainte de ̛89. E greu cu drogurile, heroina instalează dependenţă după prima administrare.

Alcoolul e mai puţin periculos?

Alcoolul e cel mai parşiv, se instalează în timp. La beţivi apare dependenţa psihologică, pe măsură ce alcoolul este consumat, apare şi dependenţa fizică. În momentul în care întrerup „cura de alcool“, dependenţii intră în comă. Ca să înlocuiască alcoolul, unui dependent i-ar trebui un pumn de medicamente. Alcoolul e şi anxiolitic, şi afrodisiac. Da, dependenţa de alcool e cea mai pericloasă. Nu s-a reuşit un medicament împotriva alcoolismului. Sunt eficace doar întâlnirile de genul „Alcoolicii Anonimi“.

Sunt mai multe cazuri de bărbaţi sau de femei alcoolice?

Femeile ascund mai bine alcoolismul.

Cum se explică asta?

 Suntem născuţi la fel, coeficientul de inteligenţă e mai mare la femei. Femeile sunt însă mai vulnerabile, iar la impacturile emoţionale negative ele „cad“ psihic mai uşor.

Lumea se îndrăgosteşte în timpul recuperării la Predeal? Cât de bine face cura de îndrăgostire în sanatoriu?

E o unitate izolată, nu vii în mod special la Predeal ca să te îndrăgosteşti (zâmbeşte). Îndrăgostirea e totuşi un sentiment normal... Dar cine practică „îndrăgosteala“ o făcea şi înainte de a veni aici.

S-a îndrăgostit vreo pacientă de dumneavoastră?

Şi dacă s-o fi îndrăgostit, am reuşit să deviez acest transfer. Am încercat să acţionez asupra gradului de raţionament, să nu las să predomine gândirea afectivă. Cu tact, o poţi face pe pacientă să înţeleagă să fie raţională. Însă cu femeile, e mai greu (zâmbeşte)...

Şi erotismul, şi sexulitatea sunt importante - aşa ne-a făcut bunul Dumnezeu. Trebuie ţinut însă cont de valorile morale şi sociale.

Societatea nu s-ar fi coagulat fără familie, fără urmaşi. În zilele noastre, din păcate, nu se mai ţine cont de anumite valori morale.

 Credeţi în Dumnezeu, în preoţi?

Nu am nevoie de un preot în relaţia mea cu Dumnezeu. Nu am încredere în popi. Mă deranjează interesele economice din administrarea Bisericii. Mulţi preoţi din ierarhia bisericească nu sunt interesaţi decât de bani. Totuşi, cea mai aşezată pe valorile creştine rămâne Biserica.

Ce părere aveţi despre divinaţie?

Cei care fac asta sunt mai interesaţi de bani decât popii.

Dar despre predeterminare?

Întâmplarea e la intersecţia a două necesităţi, e fără început şi fără sfârşit.

Aţi avut sinucigaşi la Predeal?

De multe ori, în psihiatrie, nu poţi prevedea reacţia nici în tulburările afective, nici în cele discordante. Şi la cei cu tulburări psihice de epilepsie, există raptusuri. Nu poţi să prevezi niciodată heroroagresivititatea sau autoagresivitatea. E dovedit în literatura de specialitate că, la câteva sute de mii de cazuri, există câte un accident mortal.

„Mai bine mă fac pădurar, decât să merg la Bucureşti“

Nu v-a tentat o carieră în Capitală?

Mi-am dat seama, de când am terminat facultatea, că  „mai bine mă fac pădurar, decât să merg la Bucureşti“. Mă duceam de multe ori în pădure să mă relaxez.

De multe ori, îmi luam o costumaţie de vânătoare şi mergeam să dorm în pădure. Studiam fauna: animalelor le e frică de om. Veveriţa înlemneşte când te vede, nu ai voie să mişti nici ochii din cap. Dacă te mişti, fuge şi ea. Şi lupul înlemneşte când vede omul. Lupul atacă numai în haită.  

Aţi practicat vânătoarea?

Am practicat o vreme vânătoarea. Am vânat şi urşi, şi capre negre... Am bătut toată ţara, de la şest la munte. Natura te deconectează, vânatul înseamnă o descărcare de agresivitate.Vânătorii ştiu numai finalul actului lor: se simt bine când împuşcă. Ei îşi descarcă însă propria agresivitate, chiar dacă nu-şi dau seama. E un spectacol să priveşti cocoşii de munte, care cântă ca să-şi atragă femela. Dacă vrei să-i vânezi, trebuie să-i prinzi în aceste momente: cocoşii de munte nu aud în perioada împerecherii, se vânează numai la împerechere. Trebuie să ştii cât durează trilurile. Ei încep să cârâie, tu, vânătorul, faci câţiva paşi înapoi, cocoşii înaintează spre femelă, tu aştepţi...E un spectacol de nedescris în cuvinte...

„Acum se fură pădurea cu sprijinul personalului silvic“

Aţi „tratat“ şi copacii, şi animalele de aici?

Eu m-am născut la ţară şi am gena aceea sănătoasă de a iubi natura. Am iubit cu adevărat locurile astea, şi pădurea, şi animalele. Ştiam codrul mai bine decât pădurarii, ştiam dacă un copac are ciuperci, dacă are paraziţi. Îl anunţam eu pe pădurarul-şef dacă vedeam o problemă de sănătate a arborilor. Mergeam la el şi-i ziceam: „Vezi, copacul acela e bolnav...“.

Nu pădurarul păzeşte pădurea, ci frica de pădurar. Hoţii nu mai au acum frică de pădurar. Pădurea a devenit acum un material lemnos de scos bani. Natura e schimbată 180 de grade din cauza oamenilor. Cei care o distrug uită că pădurea înseamnă apă, iar apa înseamnă viaţă. Se fură acum cu sprijinul personalului silvic.

Cum aveaţi grijă de animale din jur?

Odinioară, făcusem vreo patru-cinci locuri şi pentru căprioare, şi pentru cerbi, unde le puneam şi fân, şi sare antiparizitară. Alţii folosesc aceste metode numai ca momeală ca să îi atragă să îi împuşte. Nu e suficient numai să împuşti vânatul, trebuie să-l şi creşti, să ai grijă de el.

Cum de reuşiţi să fiţi atât de calm cu atâtea dezastre în jur, pe care le priviţi drept în faţă?

Mă ajută mentalitatea locului din care mă trag. Rădăcina mea e bună, deşi maramureşenii sunt consideraţi încăpăţânaţi.

De genul meu sunt mai molcom, mai bine gândesc de 10 ori şi acţionez o singură dată. Viaţa e plină de stres şi de necazuri. Noi suntem obişnuiţi să ripostăm interlocutorilor, însă contra-reacţia va fi mai mare. Pe când, dacă ştii să amâni răspunsul, să raţionalizezi situaţia, eşti mai deştept, inversezi rolurile.Te pui în locul celuilalt, încerci să-l înţelegi pe celălalt. Întotdeauna trebuie mers pe soluţii, nu pe dezbinare.

Cum scăpaţi de orgoliu?

Orgoliul reuşesc să-l raţionalizez logic.

Copiii dumneavoastră v-au urmat pasiunea pentru medicină?

Fiica mea cea mare chiar m-a întrecut. E specialistă în  alergoimunologie, e conferenţiar universitar. Predă la Universitatea „Transilvania“ din Braşov.

În ce relaţie sunteţi cu noua tehnologie?

Nu folosesc niciun fel de sculă tehnologică modernă. Am un telefon Nokia vechi, e cel mai bun, bateria ţine mai bine de o săptămână. Are marele avantaj că nu poate fi ascultat (râde).

„Un psihiatru trebuie să ştie medicină internă cât un internist“

Aţi terminat Facultatea de Medicină de la Cluj în 1967. De ce aţi ales psihiatria ca specialitate?

Din toată seria mea, am terminat 40 din 60 de studenţi. Dintre toţi aceştia, am ales psihiatria doar eu şi o colegă. Toţi ziceau că suntem puţin „duşi“. Dacă nu-ţi place, nu poţi să faci această specializare.Am făcut secundariatul la Bucureşti, am mai lucrat o perioadă de câteva luni la Sighetu Marmaţiei ca medic specialist. În ̛73, am ajuns la Predeal. Academicianul Theodor  Burghele m-a numit director aici. Unitatea de la Predeal era considerată unitatea de elită a ministerului. Spitalul a funcţionat multă vreme pe profilul de turbeculoză, până la Naţionalizare, se făcea aici şi chirughie plastică. În 1967 s-a desfiinţat Sanatoriul de Nevroze de la Săvârşin şi s-a făcut aici profil de nevroze. Până în 1989 sanatoriul ţinea de baza clinică de cercetare şi de psihiatrie din Bucureşti.

Ce atuuri îţi trebuie ca să devii totuşi un bun medic psihiatru?

Un psihiatru trebuie să ştie medicină internă cât un internist, să ştie neurologie, cât un neurolog. Simptomatologia pacientului poate să ascundă şi o afecţiune internă, trebuie să ştii şi cardiologie. În concluzie, trebuie să ştii de toate. E cea mai frumoasă meserie. E cea mai frumoasă specialitate de medicină, dacă o faci serios.

Acest loc e considerat unul recuperare. Cum aţi defini această recuperare?

Într-un spital de psihiatrie, se face doar chimioterapie, pacienţii stau în salon, în halat, şi fac plimbări pe coridor. Aici, pe lângă chimeoterapie, se fac şi kinetoterapie, şi plimbări în aer liber, şi psihoterapie. Recuperarea e mai bună, mult mai complexă. În psihiatrie, nu se poate vorbi de vindecare sau ca, în medicina internă, de ameliorare.Simptomatologia se remite, în psihiatrie. Recuperarea se numeşte aici remisie. Niciodată nu poţi să spui, ca în chirurgie, că eşti vindecat, nici ameliorat.

De obicei, episoadele sunt recurente. Foarte rar se întâmplă să fie vorba numai despre un singur episod psihotic şi să nu mai existe altul după aceea. Cele mai multe au un caracter recurent.

Câţi pacienţi aţi avut în peste patru decenii petrecute ca medic la Predeal?

Peste 100.000 de mii, în jur de 2.000 pe an. Sanatoriul de la Predeal e unica mea casă. Altă casă nu am avut. Vreau să mă pensionez totuşi, să mă retrag, să mai prind şi eu câteva zile de odihnă. Deşi o să-mi fie dor...

În ce mod psihiatria este o boală spirituală? Cum comentaţi ceea ce s-a întâmplat la mănăstirea Tanacu în 2005?

În psihiatrie, există nişte dereglări cerebrale, nu merge să stai fără medicaţie. Tratamentul e mai de lungă durată. Ceea ce s-a întâmplat la Tanacu, vorbesc de cazul cu acea călugăriţă omorâtă prin dezlegările preotului, nu e un caz singular.Sunt foarte multe cazuri de fete bolnave, pe care popii le lămuresc să se călugărească. Sunt cazuri deviate. Nu poţi să spui că o persoană bolnavă psihic e demonizată. Când  există o leziune pe creier, e necesar tratament. Partea religioasă, credinţa te ajută să te relaxazi, să fii împăcat sufleteşte, însă când bigotismul devine patologic se întâmplă dezastre de genul celui de la Tanacu.

Pacienţii se plâng că medicamentele, chimioterapia, îi fac legume...

Când un pacient are agitaţie psihomotorie, e chiar indicat să fie făcut, prin pastile, un roboţel. Există o vorbă în psihiatrie: „Medicamentele, dacă nu au efecte secundare, nu au nici efecte“. Creierul e cea mai complicată zonă din organism. Au apărut acum neuroleptice moderne, ce-i drept ele au mai puţine efecte neplăcute, dar nu sunt la fel de eficace ca cele tradiţionale. 

Ani de zile boala psihică poate să  evolueze, dar nu se ştie niciodată când se poate face un viraj. De multe ori, un pacient care evoluează normal poate să facă o decompensare.

Se mai foloseşte cămaşa de forţă?

Nici în agitaţiile psihomotorii nu se mai foloseşte cămaşa de forţă, există cămaşa de forţă chimică. În psihoze, există tendinţa de agresivitate.

Bolnavii care suferă de aceeaşi afecţiune se manifestă la fel?

Simptomatologia nu e aceeaşi la nimeni. Trebuie să te transpui în psihologia bolnavului ca să-i înţelegi comportamentul. De la fiecare pacient am avut de învăţat ceva.

Născut în Maramureş  

Numele: Octavian Brumaru

Data naşterii: 5 iunie 1944, Valea Izei

Starea civilă: căsătorit, doi copii

Studiile şi cariera:  A absolvit Facultatea de Medicină din Cluj în 1967. Din 1973 este director al Pavilionului 2 de la Sanatoriului din Predeal.

Locuieşte în: Braşov.

Citiţi şi:

REPORTAJ. Viaţa la Sanatoriul de Nevroze. Locul unde îţi pui sufletul la loc

Interviu cu psihologul Tony Rafailă. "Depresia e deznădejdea din religie. Art-terapie la Sanatoriul din Predeal"