Bine că eşti tu deştept!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sarcasmul, spun englezii, este cea mai joasă formă de inteligenţă. Se prea poate deşi, uneori, a înţelege sarcasmul nu are de-a face cu inteligenţa, ci cu existenţa unor leziuni în partea dreaptă a girusului parahipocampal sau cu un început de demenţă semantică.

Nu o să insist asupra neurobiologiei sarcasmului deşi, zic eu, ar fi interesant de ştiut ce se întâmplă în creierul vostru atunci când auziţi o remarcă precum „Nu-mi place să te tachinez, îţi reamintesc doar ceea ce tu nu poţi fi niciodată!” 

Din punct de vedere neurobiologic, există două tipuri de leziuni prefrontale ale creierului care au fost asociate atât cu inabilitatea de a fi empatic, cât şi cu inabilitatea de a interpreta expresii ironice. OK, dar cum se face atunci că, unii perfect sănătoşi, cu girusul intact, au totuşi probleme în a recunoaşte şi percepe sarcasmul? Există pacienţi, cu demenţă semantică (o boală progresivă a creierului, unde oamenii uită cuvintele şi înţelesul lor) în care oamenii nu mai pricep sintagmele sarcastice.

Neurocercetătorii, care au explorat neurobiologia sarcasmului şi procesele cognitive afiliate acestuia, au găsit că subiecţii cu leziuni prefrontale ale creierului au avut o performanţă scăzută în perceperea sarcasmului. Astfel, leziunile ventromediale au fost asociate cu un deficit profund în înţelegerea sarcasmului. În plus, deşi leziunile prefrontale au fost asociate cu deficite ale teoriei minţii, iar leziunile din emisfera dreaptă cu deficite în identificarea emoţiilor, aceste două abilităţi au fost legate de abilitatea de a înţelege sarcasmul. Acest lucru sugerează că lobul frontal drept mediază înţelegerea sarcasmului prin integrarea procesului afectiv cu înţelegerea perspectivei. Sunt convinsă că, inteligenţi cum sunteţi, aţi înţeles despre ce vorbesc.

La nivel comportamental, un deficit în a percepe expresiile sarcastice poate reflecta o deficienţă în a înţelege semnalele sociale (intenţiile, credinţele şi emoţiile). Interpretarea expresiilor ironice necesită recunoaşterea atitudinii vorbitorului şi, în acest fel, o complicitate între vorbitor şi ascultător.

Cu alte cuvinte, nu poţi fi victima sarcasmului dacă nu ai abilităţi de a detecta şi percepe sarcasmul. Dacă unii nu au priceput o iotă până acum, gheşeftul lor.

Există şi adulţi care aleg să pară mai deştepţi decât sunt fiind sarcastici cu copiii. „Eşti deştept, Gigel, semeni cu mă-ta!” este un comentariu sarcastic care îl va nedumeri pe copil. El înţelege din ton că tatăl nu i-a complimentat nici pe el şi nici pe mama lui. Haideţi să vedem care e, totuşi, vârsta la care îi poţi răspunde tatălui „Numai la frumuseţe semăn cu mama, la inteligenţă cu tine!”  

De pe la 9 - 10 ani, copiii pot diferenţia între ironie şi sarcasm, însă nu îl pot explica. Cei mai micuţi, de 4 şi 5 ani pot înţelege că sarcasmul şi ironia sunt forme non-literare ale limbajului, însă nu pot diferenţia între cele două (din lipsa de abilităţi cognitive sociale). Dificultatea pe care o au copiii mici în înţelegerea ironiei este relaţionată de dificultăţile de a deduce credinţele şi intenţiile vorbitorului. Înţelegerea ironiei necesită intenţionalitate de prima mână a credinţei vorbitorului, pentru a evita interpretarea ironiei ca pe o minciună.

Care ar fi însă diferenţa dintre ironic şi sarcastic? În timp ce ironia este în mod general apreciată, sarcasmul este mai puţin, el fiind considerat o formă de insultă făţişă, provocând un afect negativ acompaniat de dezaprobare, critică şi dispreţ. Dacă eşti sarcastic cu partenerul tău sau cu prietenii tăi cei mai buni, ar trebui să te gândeşti la cât de mult îi respecţi, de fapt. Sau şi mai bine, ei ar trebui să se gândească de ce doresc să fie într-o relaţie cu un abuzator, pentru că, în cele din urmă, sarcasmul este o formă de abuz verbal. Mai mult, un sarcastic lasă impresia unei persoane neplăcute, nesigure, nu foarte inteligente şi cu probleme de relaţionare. Pe un sarcastic ţi-ai dori să îl vezi cât mai rar sau, eventual, niciodată în casa ta. Sarcasticul nu are nimic original sau constructiv de spus. Singurele comentarii sunt, de obicei, ofense aduce celorlaţi. El îşi construieşte retorica pe afirmaţiile interlocutorului.

Dacă sarcasticul este un om bine de evitat, de ce a fost selectată natural această formă de comunicare? Care ar fi avantajele evoluţioniste ale sarcasmului? Uzul sarcasmului are câteva funcţii sociale comunicative, cum ar fi critica constructivă (nu mă refer la critici tip ad hominem), descreşterea ameninţării şi agresivităţii (e de preferat o bătălie a cuvintelor neplăcute decât o altercaţie fizică). 

Să ne imaginăm cum ar fi fost selectat sarcasmul, ca trăsătură, de-a lungul timpului. Meredith Small propune următoarea poveste: Închipuiţi-vă doi oameni, din mediul ancestral, alergând prin savană, cu un leu înfometat după ei. Unul se întoarce către celalalt şi îi spune: Hei, frăţică, ne distrăm sau ce? La care, celălalt se opreşte, ca să îşi dea seama despre ce naiba vorbeşte tovarăşul de alergătură. The end. Sfârşitul prieteniei şi sfârşitul genetic al celui care nu a prins sarcasmul. Sarcasm care a fost, astfel, selectat ca fiind folositor pentru supravieţuitor. Nu te-ai prins, te-a păpat leul, frate!

Sigur, nu a apreciat nimeni comentariul sarcastic al suprevieţuitorului, cu atât mai puţin familia celui mâncat de leu. Probabil, ceilalţi membri ai tribului l-au izolat pentru că nu a dat dovadă de spirit de echipă, reciprocitate, coeziune de grup sau altruism (toate trăsături înalt apreciate si selectate natural).  Aşadar, înainte de a da pe ţeavă încă un comentariu din puţul gândirii sarcastice, luaţi în considerare care sunt beneficiile unor astfel de comentarii. Dacă ele vă bagă mai mult în conflicte verbale, decât în relaţii funcţionale, e clar că un curs de comunicare asertivă nu v-ar strica. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite