Poveştile celor care au dat naştere unei noi vieţi după moarte, prin recoltarea post-mortem de spermă

Prima recoltare de spermă de la un bărbat aflat în moarte cerebrală s-a făcut în SUA în anul 1980       FOTO Shutterstock

E posibilă, nu e chiar ilegală şi poate fi ultima salvare. Chiar ultima. Totuşi, este şi morală? Prelevarea post-mortem de spermă încă declanşează fecunde dezbateri în rândul bioeticienilor, al medicilor şi al legiuitorilor din România. E bine, e rău?

Luna martie 1997. O femeie din SUA de aproape 30 de ani rămâne văduvă, după ce soţul ei suferă o reacţie alergică puternică, face şoc anafilactic şi moare. Dărâmată că a rămas singură, femeia se gândeşte că singura alinare pentru ea în aceste momente ar fi să fi avut copii. Cât timp a trăit soţul ei, planurile erau să mai aştepte.Totuşi, medicii i-au spus femeii că nici după decesul soţului nu este prea târziu să conceapă un copil. Zis şi făcut. Într-un interval de 48 de ore de la moartea soţului, medicii au prelevat lichid seminal din testicule şi le-au păstrat la congelator până ce soţia avea să fie pregătită să rămână însărcinată.

Tehnica de prelevare post-mortem a spermei nu era o noutate în Statele Unite ale Americii. De altfel, procedura a fost realizată pentru prima oară în 1980 de către medicul Cappy Rothman, specialist în infertilitatea masculină, din Los Angeles. Acelaşi medic a realizat şi recoltarea spermei, fertilizarea şi implantarea embrionului în cazul femeii de aproape 30 de ani (care nu a vrut să-şi dezvăluie identitatea).

La 15 luni de la decesul soţului, sperma a fost utilizată pentru a fertiliza ovulele soţiei, iar unul dintre embrionii implantaţi „s-a prins“, iar femeia a rămas însărcinată.

„Fac asta pentru ca familia să capete speranţă şi să se simtă măcar puţin mai bine“, explica medicul Cappy Rothman, într-un interviu acordat Associated Press în 1998 (articolul se numeşte „Woman Pregnant by Sperm from Corpse“).

O statistică americană arăta că în intervalul 1980-iulie 1995 au fost realizate 82 de recoltări post-mortem de spermă în 40 de centre din SUA. În majoritatea cazurilor, sperma a fost prelevată în primele 24 de ore de la deces.

Justiţia din Australia a refuzat speranţa la o nouă viaţă după moarte

Soţii australieni Simone Baker şi Andrew Clough n-au avut niciodată copii. Cu ei timpul n-a avut răbdare: la câteva luni după căsătorie, în ultima zi a anului 2003, Andrew a murit. Simone a rămas singură, dar n-a vrut să rămână singură. Medicina avea o ultimă soluţie: fertilizarea cu spermă recoltată post-mortem. Totuşi, justiţia i-a refuzat văduvei această ultimă speranţă.

Mai întâi, premisele. Simone şi Andrew s-au căsătorit în 2003. În locuinţa lor, au decorat o cameră pentru copilul ce avea să vină şi căruia i-au ales şi un nume. După nefericitul accident, văduva a trimis, la Curtea Supremă de Justiţie din statul Queensland, o cerere surprinzătoare pentru judecători, dar primită cu entuziasm de ambele familii îndoliate: solicita permisiunea de a recolta lichid seminal din corpul fără viaţă al fostului său soţ pentru a îndeplini cea mai mare dorinţă a cuplului destrămat – să aibă un copil.

Judecătorii au respins cererea. Motivul: nu exista niciun consimţământ fizic care să permită realizarea procedurii. Exista, în schimb, fără valoare pentru judecător, un acord testamentar dilematic: încuviinţarea lui Andrew pentru prelevarea de organe. Mai exista, avea să afle Simone Baker, un anumit episod din trecutul soţului său despre care nu ştia: Andrew fusese, în timpul studenţiei, donator de spermă.

O mulţime de întrebări

Dezbaterile din societatea australiană şi de aiurea au fost departe de a avea un numitor comun – dar etica, justiţia şi părerile personale au puţine puncte de intersecţie. Au fost întrebările concrete: consimţământul uşor deductibil în urma acţiunilor cuplului – o cameră special decorată! – şi a mărturiilor apropiaţilor nu e suficient?, trebuie tratate diferit celulele faţă de organe?, donatorul de spermă nu încuviinţează că renunţă la controlul parental?, nu e nedrept ca orice altă persoană să poată fertiliza cu sperma lui Andrew, mai puţin soţia lui?

Au fost şi dilemele cu iz de teorie socială: când poate fi dedus consimţământul neexprimat concret?, ce drepturi ar avea viitorul copil în raport cu ceilalţi membri ai familiei?, pot fi folosite abuziv celulele sexuale?, există interesul tatălui, al mamei sau al copilului pentru realizarea procedurii?

„Fiecare caz trebuie tratat particular cu ajutorul unor bioeticieni, medici şi psihologi, dar ţinând cont în primul rând de interesul viitorului copil şi al mamei sale“, consideră Constantin Vică (foto), cercetător CCEA, Universitatea din Bucureşti.

„Statul nu are nimic de spus!“

Constantin Vică, cercetător la Centrul de Cercetări în Etica Aplicată de la Universitatea din Bucureşti, crede nu doar că decizia instanţei australiene este arbitrară şi nedreaptă, ci şi că legea ar trebui să recunoască paternitatea chiar şi în cazul în care bărbatul nu ar fi vrut să fie tată, din moment ce recoltarea nu face rău nimănui. „Ar trebui făcute două distincţii: 1. între cei decedaţi şi cei aflaţi într-o stare vegetativă prelungită şi 2. între consimţământul explicit şi cel dedus. Aceste distincţii nu cred că pot face obiectul unei legi, astfel că fiecare caz – cerere a soţiei sau a persoanei iubite – trebuie tratat particular cu ajutorul unor bioeticieni, medici şi psihologi, dar ţinând cont în primul rând de interesul viitorului copil şi al mamei sale. Statul nu are nimic de spus în această problemă“, crede Constantin Vică.

În plus, Vică susţine argumentul pro-recoltare al bioeticianului John Harris, care pleacă de la o observaţie empirică: „Suntem prea încrâncenaţi în a legifera circulaţia spermei masculine. Bărbaţii sunt recunoscuţi pentru faptul că-şi lasă sperma în tot felul de locuri, fără a se gândi prea mult înainte“.

Astărăstoae: „E încălcat codul deontologic!“

Vasile Astărăstoae (foto), preşedintele Colegiului Medicilor din România (CMR), crede că procedura de recoltare post-mortem a spermei este împotriva deontologiei medicale, deci nu este acceptabilă, iar medicul care va asista un astfel de act va fi sancţionat. „Motivaţia este strict egoistă, aceea de a transmite patrimoniul tău genetic printr-un act medical. Or, actul medical trebuie să aibă un conţinut umanist. Pe de altă parte, se creează probleme juridice: la 20 de ani de la deces, ar putea apărea un urmaş care ar putea genera serioase complicaţii juridice şi etice.“

Etică sau nu, reproducerea umană asistată medical nu este complet legiferată în România. Astfel, deşi Astărăstoae spune că implicarea medicilor în astfel de proceduri poate atrage sancţiuni din partea Colegiului Medicilor, legea nu o interzice. Potrivit preşedintelui CMR, în România sunt aplicate normele generale incluse în Tratatul de la Oviedo pentru protecţia omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, semnat de Consiliul Europei la 4 aprilie 1997. Documentul însă nu specifică, în mod cert, nici autorizarea, nici interzicera prelevării de spermă post-mortem.

Alineatul 1 din articolul 6 prevede că „o intervenţie nu se poate efectua asupra unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi decât spre beneficiul său direct“.

Deocamdată, în România nu există o lege a reproducerii umane asistate medical. „Au existat şase tentative de a face o lege, dar toate au picat sau au fost abandonate în diferite stadii ale parcursului în Parlament. Acum există o iniţiativă legislativă de a reglementa reproducerea umană asistată medical, care este la început. Adică a fost depus un proiect de lege la Senat exact înainte de a se încheia sesiunea parlamentară, adică prin iulie. În acest proiect se precizează că ambii părinţi trebuie să fie vii“, precizează Nicoleta Cristea-Brunel, preşedintele Asociaţiei „SOS Infertilitatea“, care a participat la dezbaterile din Parlament.

Un nepot după moartea fiului, alinarea durerii unei mame

Lipsa unor reglementări clare în acest sens a făcut posibilă recoltarea post-mortem de spermă de la un tânăr de 21 de ani, la solicitarea mamei. În 2009, Marissa Evans (foto, alături de fiul ei, Nikolas) a primit un verdict pozitiv din partea unui judecător din Austin, Texas, pentru a putea preleva lichid seminal de la fiul (Nikolas) decedat în urma unei altercaţii.

„Înainte să moară, Nikolas mi-a spus că-şi doreşte copii. Nu am făcut decât să-i împlinesc visul“, mărturisea în presă Marissa Evans la momentul respectiv.

La doi ani după recoltarea spermei, femeia a încercat să ducă la bun sfârşit visul de a deveni bunică. În 2011, ea a căutat o donatoare de ovule (o tânără pe care fiul ei ar fi considerat-o atrăgătoare) şi a încercat să găsească şi o mamă surogat. Toate procedurile ar fi costat-o, însă, în SUA, în jur de 200.000 de dolari, sumă pe care nu şi-o permitea. Atunci femeia a anunţat că va merge în Mexis, unde ar fi plătit numai 30.000 de dolari pentru tot.

Însă fertilizarea nu a mai avut loc, iar Marissa are astăzi un nepot din partea celuilalt fiu al ei, Ryan. 

Prima concepţie cu spermă recoltată post-mortem

Procrearea cu spermă recoltată de la o persoană decedată nu este un concept nou. Prima recoltare de spermă de la un bărbat aflat în moarte cerebrală s-a făcut în SUA în anul 1980, iar prima concepţie cu spermă prelevată post-mortem a avut loc în anul 1998, tot în SUA. Oamenii de ştiinţă au constatat că, pentru şanse cât mai mari de reuşită a conceperii, sperma trebuie recoltată în primele 48 de ore de la deces. În prezent, recoltarea de spermă post-mortem este ilegală în Franţa, Germania şi Suedia, chiar şi cu acordul scris al decedatului. În Marea Britanie, procedura se poate realiza dacă există consimţământul scris al bărbatului decedat, iar în Israel sperma se poate recolta, dar apoi un judecător trebuie să decidă dacă poate fi folosită pentru inseminarea artificială. 

Ce facem cu embrionii congelaţi dacă dispare unul dintre părinţi?

Văduvele nu pot folosi embrionii congelaţi FOTO Shutterstock

În România există nici mai mult, nici mai puţin de 23 de clinici acreditate pentru fertilizarea in vitro (FIV), una dintre puţinele soluţii de ajutor pe care le au la dispoziţie cuplurile cu fertilitate foarte redusă sau chiar infertile pentru a avea copii.

Numai în anul 2012, datorită tuturor tehnicilor de reproducere asistată medical posibile în România (FIV, dar şi inseminare artificială sau injecţie intracitoplasmatică de spermatozoizi – ICSI) au venit pe lume 309 copii, potrivit statisticilor Agenţiei Naţionale de Transplant.

Aproape 2.700 de embrioni congelaţi

Interesant este, însă, că în urma reproducerii asistate rezultă mai mulţi embrioni decât este posibil să fie implantaţi în cadrul unei proceduri. Restul se congelează cu aproximativ 100 de euro pe an. Doar anul trecut au fost puşi la congelator 2.796 de potenţiali viitori copii, conform aceloraşi statistici. „Teoretic, embrionii respectivi au o viaţă, chiar dacă au numai opt celule în cele mai multe cazuri“, precizează Nicoleta Cristea-Brunel, preşedintele Asociaţiei „SOS Infertilitatea“.

O dilemă bioetică ia naştere şi de aici: ce se întâmplă cu toţi aceşti embrioni în momentul în care unul dintre părinţi moare? Distrugerea nu este o soluţie, deoarece „chiar dacă nu echivalează neapărat cu un avort, ea înseamnă, totuşi, oprirea unei vieţi dintr-o posibilă evoluţie“, după cum subliniază Nicoleta Cristea-Brunel.

Pentru a-i folosi, e nevoie de dublu acord

Întrebarea care se pune este: Ce facem? Renunţăm la proiectul părintesc pe care l-a avut cuplul pentru faptul că tatăl sau mama nu mai este în viaţă? Pe de altă parte, dacă se face implantarea embrionilor la mamă după ce tatăl a murit, care este tatăl, din punct de vedere juridic?

„Deocamdată, nu este nimic legiferat nici în acest sens. Înainte de începerea vacanţei parlamentare s-a discutat în Parlament pe noul proiect de lege ce se va întâmpla în caz de deces sau chiar de divorţ cu embrionii congelaţi. Până în acest moment, nu s-a ajuns la nicio concluzie în cazul decesului, dar s-a spus că ar fi nevoie de acordul ambilor părinţi dacă aceştia divorţează“, potrivit Nicoletei Cristea-Brunel.

De altfel, au existat solicitări pentru utilizarea embrionilor congelaţi de către unul dintre părinţi după divorţ. Şi, deşi încă nu există nicio lege care să interzică sau să reglementeze în vreun fel acest lucru, „atunci când am avut solicitări de a folosi embrionii congelaţi după divorţ, am cerut consimţământul ambilor părinţi. De altfel, pentru orice embriotransfer
(n. r. – transferul embrionilor în uter) este nevoie de consimţământul ambilor părinţi. Pentru că în toată lumea, statul ocroteşte drepturile copilului, iar copilul trebuie să aibă doi părinţi“, spune medicul Anca Moisa, coordonatorul Programului Naţional de Fertilizare in Vitro din cadrul Spitalului „Panait Sîrbu“ (Maternitatea „Giuleşti“).

În concepţia naturală, numai mama decide

Un contraargument ar fi acesta: în momentul în care un cuplu concepe natural un copil, fără ajutorul tehnologiilor medicale, decide un singur părinte. „Mai exact, niciodată un tată biologic care a conceput natural nu-i va putea impune mamei să facă avort, să zicem“, subliniază Nicoleta Cristea-Brunel.

Aducem cu avionul spermă din Danemarca

Femeile singure, rămase fără soţ sau care nu s-au căsătorit niciodată, dar îşi doresc un copil, pot apela la donatorii de spermă. Însă aici intervine o nouă problemă. În România nu mai există nicio bancă de spermă propriu-zisă, bărbaţii români nu pot dona spermă în nicio clinică din ţară, decât dacă apelează, împreună cu soţia, la reproducerea umană asistată.

„Până acum câţiva ani, a existat posibilitatea donării benevole de spermă la «Giuleşti». Au fost, la un moment dat, patru donatori, care-şi făcuseră datoria, se născuseră deja copii“, spune Nicoleta Cristea-Brunel. Dar donarea de spermă a fost oprită, iar în acest moment, femeile care doresc să apeleze la un donator o pot face doar la cea mai mare bancă de spermă din lume, Cryos, din Danemarca. Atât Maternitatea „Giuleşti“, cât şi mai multe clinici de fertilitate din ţară au colaborare cu această bancă.

„Au fost, la un moment dat, patru donatori benevoli de spermă la «Giuleşti». Acum nu mai este niciunul în România“, spune Nicoleta Cristea, preşedintele „SOS Infertilitatea“.

„Donarea de spermă a fost întreruptă la «Giuleşti», pentru că e mult mai ieftin să importăm din Danemarca. Toate testările şi păstrarea costau mai mult decât dacă o aducem din afara ţării“, precizează medicul Anca Moisa. „Donatorii trebuie testaţi astăzi, trebuie congelată sperma şi trebuie retestaţi peste jumătate de an, pentru că infecţia cu HIV se depistează de-abia peste şase luni. Altfel există riscul să inseminezi o femeie cu spermă infectată cu HIV. Deci sunt responsabilităţi uriaşe“, completează Nicoleta Cristea-Brunel.

Cum se face

Femeia care îşi doreşte un copil obţinut prin inseminare artificială sau prin FIV şi nu are un partener merge la o clinică de fertilitate românească, spune că are nevoie de un donator şi, acolo, medicii îi explică ce trebuie să facă pentru a solicita un donator de la Cryos. Apoi, toată responsabilitatea este a femeii: ea intră în baza de date Cryos, alege donatorul, în funcţie de parametrii pe care şi-i doreşte (înălţime, greutate, culoarea părului, a ochilor, anonim sau non-anonim, ceea ce-i permite copilului ca atunci când împlineşte 18 ani să-şi poată găsi tatăl).

Deşi cei mai mulţi donatori din baza de date Cryos sunt scandinavi sau germani, la momentul căutării de către reporterii „Weekend Adevărul“, existau şi doi donatori de spermă români, ambii studenţi. Preţul variază în funcţie de calitatea spermei (capacitatea de mişcare a spermatozoizilor, numărul lor, capacitatea de a fecunda un ovul). Astfel, pentru probele prelevate de la români, costul unei eprubete poate ajunge undeva între 220 şi 260 de euro.

„Apoi, solicitantul plăteşte sperma şi dă adresa clinicii. Iar ei trebuie să o aducă prin transfer rapid de probe biologice, cu avionul, cu condiţia să aibă clinica respectivă în baza de date Cryos“, explică Nicoleta Cristea-Brunel.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“