Până la 38 de ani, Andrei Miu a cules experienţe profesionale de la instituţii precum Universitatea Stanford şi Croatian Institute for Brain Research. În 2007 a fondat primul Laborator de Neuroştiinţe Cognitive din ţară, unde se cercetează, cu ajutorul probelor de sânge sau de salivă, dacă genele influenţează, de pildă, performanţa reglării emoţiilor. Dar aici nu povesteşte doar despre activităţi serioase, ci şi despre întâmplări din copilărie.

Plimbări cu bunica prin Expo Parc din Piteşti, lecturi din „Cipi, acest pitic uriaş“ de Fodor Sándor şi o Revoluţie care l-a entuziasmat, la fel ca pe alţi copii, când s-au adunat într-o noapte cu familiile în scara blocului. Aşa arată colajul primilor zece ani din viaţa lui Andrei C. Miu. „Ne bucuram, pentru că puteam să stăm afară şi la ora aceea, dar şi pentru că se întâmpla ceva ieşit din comun“, spune el despre decembrie ’89. De-atunci, România a mai crescut, şi Miu odată cu ea. În 2003, după ce-a terminat Facultatea de Psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, s-a apucat de un masterat în Medicină Moleculară şi Neuroştiinţe, de data asta la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“ din acelaşi oraş. A obţinut mai multe burse de cercetare, a călătorit şi a studiat în Europa şi în Statele Unite, însă a ales să pună bazele unui laborator de neuroştiinţe în România. Şi încă nu vrea să plece, deşi la noi viitorul cercetării ştiinţifice nu pare roz, căci „competiţiile de granturi sunt rare şi imprevizibile“. 

„Weekend Adevărul“: Aţi publicat, până acum, numeroase articole şi cărţi din sfera neuroştiinţelor cognitive. Dincolo de literatura de specialitate, v-au trezit curiozitatea, de-a lungul anilor, şi volumele de beletristică? Părinţii dumneavoastră aveau o bibliotecă mare acasă? 

Andrei C. Miu: Aveau o bibliotecă tipică de familie, dar, din fericire, pe lângă cea de acasă, era o bibliotecă cu adevărat mare la liceu. Îmi aduc aminte că, în şcoala generală sau liceu, am avut o surpriză extraordinară când am citit „Doctor Faustus“ de Thomas Mann şi cred că tot de la bibliotecă am luat o altă carte care mi-a plăcut enorm: „Război şi pace“. Erau multe personaje în cartea lui Tolstoi şi îmi notasem numele pe o fişă, ca să nu uit cine erau personajele. În casă aveam mai multe cărţi de Eliade şi eram fascinat de „Secretul doctorului Honigberger“. Deşi am citit cuminte de când mă ştiu, am descoperit plăcerea cititului în liceu, poate mai târziu decât alţii, dar suficient de devreme încât să îmi dau seama că e un lucru pe care vreau să îl fac pentru restul vieţii.      

Erau lecturi grele pentru un licean?

„Crimă şi pedeapsă“ a fost o lectură grea, emoţionantă. M-am încumetat să citesc şi puţină filosofie, cu o abordare

complet nesistematică. Am început cu Heidegger, cu „Originea operei de artă“; cred că mă atrăgeau cărţi mari, la propriu. Erau autori despre care auzisem la lecţii – am făcut într-a XII-a filosofie – , nu ştiam mare brânză despre ei, dar aveam ideea asta că, dacă-s oameni care au rămas importanţi după o sută sau mai bine de ani, trebuie să fi zis ceva esenţial. Şi încercam să pricep. La vârsta aceea, n-am înţeles mare lucru din Heidegger, dar am citit cu disciplină până la sfârşit. Platon am citit târziu şi cred că ar fi trebuit să încep cu el. 

FOTO: La o festivitate de pionieri

Dar când eraţi elev în clasele primare presupun că nu citeaţi cu fervoare. Ieşeaţi la joacă în faţa blocului?

Nu citeam, într-adevăr, foarte mult, dar citeam, totuşi, cărţi de copii. Însă nu descoperisem ce plăcere grozavă e cititul. Mi se pare amuzant că am recitit de curând o carte de copii scrisă de un autor maghiar din Cluj, „Cipi, acest pitic uriaş“, şi îmi aduc aminte că aceasta a fost una din primele cărţi pe care le-am împrumutat de la bibliotecă, prin clasa a II-a. În rest, blocul nostru era lângă un parc frumos, Expo Parc şi, când eram mic, ieşeam cu bunica mea, iar, după ce am mai crescut, am putut să ies şi singur acolo. Avea sălcii bătrâne, un lăcuşor şi un deal artificial căruia noi îi ziceam stâncărie. Nu e un parc uriaş, însă e unul în care am descoperit o grămadă de copaci şi astăzi, când văd un copac mai special şi zic: „Şi pe ăsta îl aveam în parc“, soţia mea râde uneori de mine.  

Pionier cu agendă

Pentru că şi Revoluţia a făcut parte din copilăria dumneavoastră, o să vă întreb: ce s-a întâmplat în familie în acele zile? 

Ţin minte că, în ziua când a izbucnit Revoluţia, eu am fost cel care a deschis televizorul. Am făcut zarvă şi am chemat pe toată lumea din casă. Cred că au fost lupte şi în Piteşti, pentru că, într-o noapte, s-au auzit împuşcături, iar oamenii au ieşit din apartamente şi ne-am adunat toţi în scară, la parter. Noi, copiii, ne bucuram, pentru că puteam să stăm afară şi la ora aceea, dar şi pentru că se întâmpla ceva ieşit din comun. Nu ne dădeam seama că e un pericol. 

În Expo Parc, la sfârşit de an şcolar, în clasele primare  Fotografii: Arhiva personală Andrei Miu

Aţi fost, fireşte, pionier. 

Dacă erai elev silitor, cum se spunea în limbajul de lemn de atunci, erai implicat în organizaţiile astea şi ţi se părea mare lucru că puteai să ajungi şef de detaşament sau de unitate. Îmi aduc aminte, din perioada de pionier, de o zi în care trebuia să vorbesc în careu, când se adunau elevii în curtea şcolii. Eram  în clasele primare, cu siguranţă, şi aveam o agendă de acasă, în care îmi scrisesem ce să spun. În memoria mea, agenda aceea albastră se asociază cu cravata roşie, din material ieftin şi care se deşira uşor. Dar înainte de asta, în perioada de şoim al patriei, am avut o întâmplare mai palpitantă la grădiniţă, pe care nu am uitat-o. Văzusem la televizor sau pe undeva o svastică şi, neştiind ce e, am desenat-o pe asfalt sau pe perete. A venit educatoarea, mi-a spus că n-am voie să desenez aşa ceva şi a chemat-o pe doamna care făcea curat să o şteargă repede. Apoi, a  chemat-o pe bunica la grădiniţă să îmi explice şi ea. Aventură curată!

Mi-l aduc aminte pe Iliescu, care era omniprezent la televiziune. Cel puţin în jurul meu, era privit, din păcate, ca un om care ar fi putut face ceva bun pentru România. Când se întâlneau cu persoane din afara familiei, bunicii discutau mult despre el. 

V-au rămas în memorie schimbările din societatea românească de la începutul anilor ’90? 

Mi-l aduc aminte pe Iliescu, care era omniprezent la televiziune. Cel puţin în jurul meu, era privit, din păcate, ca un om care ar fi putut face ceva bun pentru România. Când se întâlneau cu persoane din afara familiei, bunicii discutau mult despre el. Era preşedintele care îi urmase lui Ceauşescu şi lumea era obişnuită să vorbească despre cel care, vai, hotăra soarta românilor. Mai ştiu şi că, atunci când eram în gimnaziu, se diversificaseră emisiunile la televizor şi ne puteam uita pe mai multe canale. Cred că apăruse MTV deja şi descoperisem că pot să înregistrez melodiile cu un magnetofon vechi de-al bunicului.   

Poate critic literar sau medic 

După liceu, aţi ajuns student la Facultatea de Psihologie. De ce? 

Datorită unei profesoare, Liliana Ezechil, pe care am respectat-o mult şi care, din păcate, a murit de curând. Preda psihologie la liceu şi ştia o grămadă de lucruri. Luam ore în particular cu dumneaei. Odată ne-a povestit despre Kretschmer (n.r. – Ernst), care a fost psihiatru. Era un spectacol pentru mine pe vremea aceea să văd cum un profesor bun desface o întreagă poveste în jurul unui nume care era doar menţionat în manual. Şi ne spunea cine a fost şi cum au ajuns să-l intereseze tipurile constituţionale. Doamna profesor Ezechil m-a încurajat să merg spre psihologie; până atunci, am avut o perioadă în care am crezut că mă hotărâsem definitiv să devin critic literar, pe urmă am descoperit biologia şi cochetam cu ideea de a merge la Medicină, iar ai mei cred că ar fi vrut să fac Dreptul. Dar la Psihologie, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, am avut posibilitatea să intru fără examen, ceea ce a contat în decizia de a veni la această facultate. În 1999, se putea, dacă aveai premiu la olimpiada naţională.

Aţi obţinut premiul I?

Da, la Reşiţa, la prima olimpiadă de ştiinţe socio-umane la care se dăduse bibliografie suplimentară. Am avut de citit vreo şapte-opt cărţi serioase, inclusiv manualul de psihologie generală după care se învăţa la Cluj, în anul I de facultate. A fost în clasa a XII-a, când le dăduseră voie tuturor elevilor să meargă la orice materie, indiferent că făcuseră înainte materia respectivă sau nu, dacă se încumetau să înveţe pe cont propriu.

„Pe tot parcursul facultăţii, am făcut studii de neuropsihologie şi neurotoxicologie experimentală pe şobolani“

Spre sfârşitul facultăţii, în biroul profesorului care l-a îndrumat

După ce v-aţi mutat la Cluj, care au fost dificultăţile? 

A fost greu, pentru că m-am trezit deodată singur, într-o cameră mică de cămin. Dar la scurt timp după ce am început facultatea, am descoperit alte pasiuni şi m-am aruncat în ce aveam de făcut. În anul I, am făcut un curs de neurofiziologie, ţinut de profesorul Adrian Olteanu, de la Facultatea de Medicină, şi atunci a început pasiunea mea pentru ceea ce numim astăzi „neuroştiinţe“. Profesorul, un domn entuziast, mai ales când povestea despre lucruri care îl preocupau, a spus la unul dintre cursuri – de fapt, a strigat, pentru că era un amfiteatru în scări şi trebuiau să îl audă şi studenţii care se aşezau în rândurile de sus – că a citit în „Ştiinţă şi Tehnică“ un lucru extraordinar: că neuronii s-ar divide. Şi eu m-am trezit vorbind, ceea ce nu mi se mai întâmplase de când eram student. Am zis: „Nu se poate!“. M-a ridicat în picioare şi m-a întrebat de ce cred că nu se poate. „Eu am învăţat că nu au centrozom, nu pot să formeze fus de diviziune şi nu se pot divide“. Profesorul s-a supărat pe moment, dar în pauză m-a chemat şi mi-a zis: „Băiete, dacă crezi că nu-i aşa, n-ai decât să te documentezi şi să vii să-mi spui ce afli“. L-am luat în serios. Eram încă în anul I, în primul semestru, şi am vorbit cu un coleg mai mare, care mi-a arătat cum să intru pe Internet – mai intrasem de câteva ori la orele de informatică, dar acolo alte lucruri erau importante – şi cum să caut articole în PNAS (n.r. – Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America). Am început să caut despre neurogeneza adultă şi am descoperit că aveam dreptate: neuronii nu se puteau divide, dar se descoperise o populaţie de celule stem şi în creierul adult. Acelea se pot divide şi dau naştere şi unor neuroni în creierul adult. Ţin minte că am fost extraordinar de entuziasmat când am aflat că la Facultatea de Medicină aveau abonament la revista „Nature“, în care apăruse un articol pe care îl voiam cu orice preţ. L-am citit acolo şi l-am copiat color, ca să-i duc profesorului imaginile şi să facem folii pentru retroproiector. În fine, profesorul a fost impresionat că, vreme de câteva săptămâni l-am tot bătut la cap în pauză şi, la sfârşitul semestrului I, m-a întrebat: „Băiete, ce-ar fi să faci o prezentare pentru colegii tăi?“. Pe trei sferturi timid şi pe un sfert entuziast, după ultimul curs, am ţinut un referat despre neurogeneza adultă. A fost una dintre ocaziile când mi-am dat seama că entuziasmul, dacă e alimentat, o să bată timiditatea mea de a vorbi în public şi de a prezenta ceva complicat. Pe urmă, profesorul m-a chemat în birou şi mi-a zis că avea nişte date dintr-un experiment deja terminat şi că am putea să încercăm să scriem un articol împreună. Cred că în 2001 am publicat împreună primul articol, în revista „Cogniţie, Creier, Comportament“, a Catedrei de Psihologie. Probabil că îi înmugurise deja gândul că aş putea să mă dezvolt pe linia asta pentru că voia demult să găsească un student la psihologie care să fie interesat de neurofiziologie şi să preia, în timp, cursul. Nu am aflat despre aceste planuri decât mai târziu, după ce mi-am început doctoratul. Dar am mai avut de trecut nişte praguri. Din perspectiva profesorului meu, nu puteai ajunge la catedră universitară dacă nu te descurcai în laborator şi a trebuit să mă testeze, aşa că m-a dus în ce rămăsese din laboratorul vechi de fiziologie, în care se lucrase mult pe animale şi se făcuseră studii în anii ’60. Mai era acolo aparatura veche cu care se lucrase pe creier, aşa că, pe tot parcursul facultăţii, am făcut studii de neuropsihologie şi neurotoxicologie experimentală pe şobolani.  

Pe trei sferturi timid şi pe un sfert entuziast, după ultimul curs, am ţinut un referat despre neurogeneza adultă. A fost una dintre ocaziile când mi-am dat seama că entuziasmul, dacă e alimentat, o să bată timiditatea mea de a vorbi în public şi de a prezenta ceva complicat. 

Aţi urmat apoi un masterat cu o denumire neobişnuită, dacă ţinem cont de realitatea academică din România de la începutul anilor 2000.

În perioada aceea, în 2003, am putut să intru la doctorat şi la masterat în acelaşi timp, pentru că făcusem patru ani studii de licenţă. Am început doctoratul în psihologie şi, în paralel, am făcut şi un masterat de doi ani, de neuroştiinţe şi medicină moleculară, la Universitatea de Medicină din Cluj. Eram vreo cinci sau şase studenţi la acest masterat şi am făcut cursuri interesante, inclusiv de biologie celulară şi biochimie. A fost foarte util, pentru că astăzi predau neuroştiinţe, iar medicina moleculară m-a apropiat de genetica comportamentală, domeniu în care, de asemenea, am dezvoltat un curs.

Ce îşi propunea programul de studii? 

Profesorul care crease masteratul era interesat de aplicaţiile biologiei moleculare în medicină. Partea de neuroştiinţe cred că fusese adăugată pentru că în programul masteral erau şi profesori de la neurologie, fiziologie şi psihologie şi probabil că aceia fuseseră interesaţi de acest domeniu. Colegii de la Psihologie începuseră să fie interesaţi şi ei de neuroştiinţe cognitive. Neuroştiinţele sunt un domeniu interdisciplinar care se ocupă de studiul structurii şi funcţiilor creierului, iar neuroştiinţele cognitive se ocupă de studiul activităţii creierului în legătură cu procesele psihice. Interdiscisciplinaritatea se referă la faptul că ai nevoie de cunoştinţe şi metode din mai multe domenii. De pildă, ai nevoie să te pricepi la cum funcţionează procesele psihice şi cum le poţi măsura: trebuie să ştii cum să concepi o sarcină experimentală în care să testezi volumul memoriei de lucru, să zicem, sau reactivitatea emoţională. Dar ai nevoie să te pricepi şi la cum să măsori activitatea creierului şi poate chiar să mergi mai departe, la măsurători biologice de alte feluri. În laborator, participanţii la studiile noastre dau probe de salivă sau de sânge, din care facem determinări hormonale şi genetice. Aceste determinări ne permit să vedem, de pildă, dacă există influenţe genetice asupra performanţei într-o sarcină de reglare emoţională şi asupra activităţii creierului în acea sarcină.

La prima conferinta în străinătate, Forumul Federation of European Neuroscience Societies (Lisabona) 

Vă referiţi la Laboratorul de Neuroştiinţe Cognitive de la Universitatea Babeş-Bolyai?

Da, este laboratorul de cercetare pe care l-am înfiinţat în 2007, după ce mi-am terminat doctoratul, şi funcţionează la Departamentul de Psihologie al Universităţii. E unul din puţinele grupuri de cercetare în neuroştiinţe din România şi unul dintre şi mai puţinele în neuroştiinţe cognitive; probabil că sunt două sau trei. În general, sunt doar pâlcuri de neuroştiinţe în universităţile din ţară, nu e o comunitate mare, dar sunt locuri în care se studiază la un nivel destul de avansat procesele din creier care susţin percepţia vizuală, receptorii de durere în culturi de neuroni de la şobolani sau activitatea electrică a creierului pe modele experimentale de epilepsie. Se face, deci, cercetare în neuroştiinţe la un nivel bun, deşi sunt puţine grupuri de cercetare şi nu sunt două care să lucreze pe aceeaşi temă, dar avem, cel puţin, acces la metode pe care le-ai găsi şi într-un laborator de neuroştiinţe bun din străinătate.  

„Va fi mai importantă iniţiativa studentului“

Din aceste grupuri de cercetare fac parte doar profesori sau şi studenţi?

Pentru că cele mai multe astfel de grupuri sunt în universităţi, vorbim despre cadre didactice şi studenţii lor, care pot să fie doctoranzi, masteranzi sau chiar studenţi de nivel licenţă. În laboratorul meu sunt studenţi de toate nivelurile şi e un proces foarte clar prin care pot ajunge aici. Prima dată, trebuie să fie disponibil un loc de intern, pentru care studenţii se pot înscrie cu două scrisori de recomandare şi cu o scrisoare de intenţie. Vin apoi la un interviu, iar cei care sunt selectaţi, intră într-un program de pregătire, adică au de citit articole despre temele care ne interesează şi pe care le studiem în laborator. Apoi, vreme de un semestru, mă văd săptămânal cu ei şi discut despre câte o temă. La sfârşitul semestrului, susţin un proiect de cercetare şi, în urma absolvirii acestui program de pregătire, devin interni în laborator. 

Cum relaţionaţi cu studenţii? Unii profesori consideră că au de-a face cu generaţii din ce în ce mai dezinteresate. 

Mi-e greu să trag o concluzie generală. Cert este că sunt generaţii din ce în ce mai mari de studenţi, pentru că intră mulţi la Psihologie – în Cluj au fost peste 300 în ultimii ani, doar la zi. Avem deci un eşantion măricel, în care performanţa cognitivă şi motivaţia pentru învăţare sunt, probabil, distribuite normal, ca în populaţia generală: există şi o frunte, şi o coadă, iar cei mai mulţi sunt în jurul mediei. Nu cred că diferă eşantioanele de tineri care ajung studenţi acum de cele de altădată. Poate doar prin mărime. Dar cred că era mai uşor să găseşti oamenii talentaţi, cu vocaţie, când grupul de studenţi era mai mic, pentru că erau mai multe oportunităţi de a interacţiona cu ei. Cu cât se va mări numărul de studenţi, cu atât va fi mai importantă iniţiativa studentului care simte că e atras de un domeniu şi care trebuie să îi semnaleze profesorului că ar vrea să înveţe mai multe.

„Am participat ca cetăţean la protestele din ultima vreme“

În 2015, când a obţinut Premiul I la concursul „Tineri Cercetători în Ştiinţă şi Inginerie“ 

Aţi cumpărat echipament pentru Laboratorul de Neuroştiinţe Cognitive?

Avem multe aparate în laborator, cumpărate cu bani care au venit mai ales din granturi româneşti. E nevoie de bani în cercetare, mai ales dacă este interdisciplinară şi într-un domeniu de frontieră cum sunt neuroştiinţele. A fost nevoie de bani inclusiv pentru a renova spaţiul pe care l-am primit de la Universitate şi care trebuia pus la punct, pentru că fusese folosit mulţi ani ca depozit. Revenind la aparate, avem un electroencefalograf de mare densitate cu care studiem activitatea electrică a creierului, un aparat pentru înregistrări neurovegetative, cu care studiem ce se întâmplă în corp în timpul emoţiilor, şi aparate cu care putem să facem determinări genetice sau endocrine – folosim tot mai des o determinare neuroendocrină care ne permite să vedem nivelul unui hormon, al cortizolului din salivă, în timp ce oamenii trec prin diferite experimente în laborator, în care le inducem emoţii sau testăm abilităţile lor de a şi le controla.

Pentru că aţi amintit reglarea emoţiilor, ce tehnici avem la îndemână, dacă nu mergem la psihoterapeut?

Sunt o grămadă de feluri în care ne putem controla emoţiile, unele mai bune, altele mai puţin bune. Şi putem învăţa strategii şi principii de reglare emoţională, care, dacă sunt puse în practică vreme mai îndelungată, ne schimbă şi creierul. O astfel de strategie este reevaluarea cognitivă, care are multe avantaje şi despre care se ştiu multe, inclusiv la nivel neurofiziologic. Aşa numesc psihologii tactica pe care o folosim mulţi, prin care reinterpretăm un eveniment care ne stresează, ca să-i reducem impactul emoţional. Ca atunci când căutăm partea plină a paharului. Când vine vorba de reglare emoţională, regula generală e că, cu cât intervii mai devreme după ce ai conştientizat că ai o emoţie, cu atât e mai probabil să o schimbi. 

Aţi reuşit să vă detaşaţi de anumite evenimente din viaţa dumneavoastră tocmai pentru că ştiţi atât de multe despre emoţii?

Da. Cred că o parte din maturizarea mea a fost influenţată de evenimente, dar am putut-o struni şi canaliza datorită lucrurilor pe care le-am învăţat din psihologia emoţiilor. 

„Cercetare cu multă imaginaţie, voinţă, 

şi puţine aparate“

Aţi lucrat şi la Universitatea Stanford din California. Ce aţi folosit din acea experienţă pentru a vă îmbunătăţi activitatea de cercetare din România? 

Am mers cu o bursă Fulbright postdoctorală la Departamentul de Psihologie, în laboratorul profesorului James Gross, unul dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul reglării emoţionale, aşa că am avut enorm de învăţat în scurta perioadă petrecută acolo şi ulterior am continuat să colaborăm. Chiar articolul la care lucrez acum se bazează pe un studiu realizat în colaborare cu James Gross. E un studiu de teren în care am investigat dacă strategiile cu care oamenii îşi controlează emoţiile în viaţa de zi cu zi le influenţează răspunsul cortizolului la stres. La Stanford am văzut ce înseamnă să nu trebuiască să te ocupi de birocraţie şi să lucrezi într-un grup de oameni ultraselectaţi. Am fost visiting research fellow, am primit o legitimaţie scrisă cu pixul de directorul departamentului de psihologie din perioada respectivă şi o cheie de la intrarea în clădire. Toate birourile şi laboratoarele erau descuiate şi eram liber să stau chiar şi noaptea să citesc sau să scriu. Acolo, munca intelectuală e apreciată şi foarte bine plătită, iar societatea e conştientă că cercetarea făcută bine duce indiscutabil la progres. Şi nu numai cercetarea aplicativă, care duce la descoperirea unui medicament sau inventarea unui aparat, ci şi cercetarea fundamentală, care te ajută să înţelegi cum funcţionează un proces. Perioada petrecută acolo mi-a consolidat interesul pentru reglarea emoţională şi acesta este unul din subiectele majore care mă preocupă acum în cercetare. Cu toate acestea, în cazul meu, perioadele petrecute în strănătate n-au fost aşa de lungi, aşa că cea mai mare parte din ceea ce ştiu am învăţat ca autodidact. Explicaţia pentru cariera mea, care s-a desfăşurat în cea mai mare măsură în România, e simplă: am început să predau foarte devreme. În plus, profesorul Olteanu, de care v-am povestit, m-a convins devreme că orice cadru didactic universitar are datoria să facă cercetare. Şi că se poate face cercetare cu multă imaginaţie şi voinţă, şi puţine aparate. Mă simţeam, deci, responsabil să creez un laborator de cercetare în neuroştiinţe aici. 

Nu v-aţi propus să rămâneţi în străinătate?

Ba da, am avut posibilitatea de cel puţin două ori, dar acum 15 ani interpretam realitatea românească mai puţin critic şi vedeam mai mult potenţial şi mai puţine probleme. La 20 şi ceva de ani, aşa mi se părea. 

„De munca fiecăruia depinde viitorul“

Care sunt problemele pe care le vedeţi astăzi? 

În ştiinţă, în primul rând, finanţarea proastă a cercetării. Competiţiile de granturi sunt rare şi imprevizibile. În plus, la ora actuală, din câte înţeleg, evaluarea proiectelor de cercetare e făcută exclusiv de români, ceea ce cred că e atipic. În cazul multor subiecte, e posibil să nu existe alţi cercetători în ţară, care să lucreze pe acea temă şi să înţeleagă potenţialul unui proiect pentru care ceri finanţare. Până de curând, evaluarea granturilor era internaţională şi lucrurile au mers bine. Când se deschidea o competiţie şi depuneai un proiect, te puteai baza pe o evaluare informată şi obiectivă. Cu experienţa pe care o am acum, văd problemele din sistem mult mai clar decât la 20 de ani. Încerc din răsputeri să păstrez o perspectivă optimistă şi, ce să zic, folosesc reevaluarea ca să-mi atenuez emoţiile negative, dar tot nu-mi dau seama cum s-ar putea îmbunătăţi situaţia, păstrând direcţia pe care a luat-o finanţarea cercetării în ultimii ani. Nu-mi pun încă problema să plec, pentru că am multe răspunderi aici şi mi-am creat un mediu de lucru de care mă bucur şi sper că se bucură şi cei care lucrează cu mine. Dar îmi dau seama că, în unele privinţe, ar fi mult mai uşor în altă parte. 

Cum v-aţi raportat la evenimentele din ultimii doi ani din România? În ce priveşte protestele societăţii civile şi starea Guvernului.  

Am vorbit până acum despre viaţa mea şcolară şi profesională şi ar trebui să schimb tonul abrupt, ca să reflecte ce simt cu adevărat faţă de alunecările politice din ultima vreme. O să mă limitez să spun că am participat ca cetăţean la protestele din ultima vreme şi cred că aşa trebuie să facem dacă avem nemulţumiri într-o societate democratică. Protestele au fost frecvente în ultima vreme şi sper că cei care ne conduc ţara să înţeleagă, într-un final, că sunt acolo pentru oameni, ca să facă legi care să ne apere şi să ne facă viaţa socială mai uşoară. Sunt foarte multe lucruri care trebuiau demult luate în piept şi schimbate de la rădăcină. Însă, ca să rămân la registrul profesional, încerc şi cred că e important să încercăm toţi să ne facem datoria cât mai bine. Cred că aprecierea muncii bine făcute e un lucru care s-a pierdut în deriva socială şi morală din ultimele decenii. E foarte important să înţelegem că de munca fiecăruia dintre noi depinde viitorul. Cum a spus Regele Mihai în Parlament, acum câţiva ani: am împrumutat această ţară de la copiii noştri şi trebuie să le-o dăm înapoi mai bună. 

CV

Numele: Andrei C. Miu

Data şi locul naşterii: 29 iunie 1980

Studiile şi cariera: 

În 2007, a fondat Laboratorul de Neuroştiinţe Cognitive, în cadrul Departamentului de Psihologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. 

Între 2009 şi 2010 a fost visiting research fellow, la Stanford Psychophysiology Laboratory, la Stanford University în Statele Unite. 

Din 2013, coordonează doctoranzi ai Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. 

Printre premiile şi bursele obţinute se numără: Premiul I la concursul „Tineri Cercetători în Ştiinţă şi Inginerie“ (2015) şi Fulbright Senior Postdoctoral Award oferit de Romanian-US Fulbright Commission – când a plecat la Stanford – (2009). A fost, de asemenea, bursier al Fritz Thyssen Stiftung la 17th Lindau Meeting of Nobel Scientists, în Germania (2007) şi al Sackler Institute for Developmental Psychobiology, la John Merck Summer Institute on the Biology of Developmental Disorders în Princeton (2006). 

Locuieşte în: Cluj