Miturile cuibului de vrăjitoare din Chile

Vindecătoare sau samani fotografiate în America de Sud FOTO Wikimedia Commons

Miturile sud-americane au mereu sarea şi piperul unor poveşti care pun imaginaţia la încercare, iar vrăjitoarele din insula Chiloe, Chile, este una dintre ele. De la poţiuni magice care transformă tinerele în păsări sau în oameni pe jumătate animale şi până la corăbii fantomatice, toate conturează un tablou fantastic prezentat de revista americană „Smithsonian“.

Există o regiune în America de Sud, care, în trecut, era considerată locul unde se termină pământul. Aflat la sud de râul Maule, la începutul secolului XVI se spunea că locul marca graniţa imperiului incaş cu o lume stranie, misterioasă şi întunecată. Era locul unde apele Pacificului deveneau negre, locul de baştină al vrăjitoarelor şi al răului, pe care incaşii îl numeau „locul pescăruşilor“.

Astăzi, această regiunea se află la peste 1.000 de kilometri sud faţă de capitală chiliană Santiago şi chiar şi acum este prea puţin locuită. Centrul acestei regiuni sălbatice este insula Chiloe, insulă cu o istorie interesantă. În secolul al XVI-lea, insula Chiloe era cunoscută pentru piraterie, dar odată cu integrarea acesteia la Chile, a devenit scena unui proces remarcabil: ultimul proces al vrăjitoarelor.

Dar oare chiar existau vrăjitoare într-o eră industrială şi dacă da, cine erau ele, se întreabă jurnaliştii revistei citate. Conform însemnărilor unui călător englez, Bruce Chatwin, ele aparţineau unei „secte de vrăjitoare de sex masculin, care exista cu scopul de a răni oamenii“. Dar potrivit declaraţiilor oferite chiar de vrăjitoare în timpul procesului din 1880, ele protejau insula prin otrăvirea duşmanilor sau prin aruncarea unor vrăji asupra lor.

Monştrii insulei

Unul dintre membrii importanţi ai acestei comunităţi secrete, fermierul Mateo Conuecar în vârstă de 70 de ani, le-a spus judecătorilor în timpul procesului din 1880 că societatea era un centru de putere al insulei, cu o ierarhie formată din regi şi viceregi, cu un sediu aflat într-o peşteră. În această peşteră, după cum fermierul şi mulţi alţii au spus, se aflau doi monştri care păzeau cele mai de preţ valori ale comunităţii: o carte din piele cu magii şi un bol care, umplut cu apă, dezvăluia diverse secrete.

Conuecar a descris cei doi monştri ca fiind „două fiinţe complet desfigurate. Una dintre ele semăna cu o capră, având patru picioare, iar cealaltă era un om dezbrăcat cu barbă şi cu părul lung“.

Din registrele comunităţii se pot afla mai multe detalii despre cele două creaturi. Monstrul cu aspect de capră se numeşte „chivato“ şi este un mut deformat acoperit pe tot corpul de păr. Cealaltă creatură, despre care se spune că e mai periculoasă, se numeşte „invunche“ şi cândva a fost un copil răpit de mic căruia i s-au dislocat toate membrele şi căruia i s-a răsucit capul la 180 de grade.

Totuşi, veridicitatea acestor informaţii nu poate fi verificată. De altfel, în timpul procesului, peştera a fost căutată fără succes timp de o săptămână. Pe de altă parte, se pare că societatea ar fi existat într-o formă sau alta, din moment ce mulţi locuitori ai insulei îi priveau pe membrii acesteia ca pe nişte duşmani de temut, înzestraţi cu puteri supranaturale.

Relatări din secolul al XIX-lea amintesc despre o colectare regulată de bani pentru protecţie din partea membrilor societăţii, descrisă ca „un tribut anual cerut tuturor sătenilor pentru a se asigura că nu vor avea accidente pe timpul nopţii“. Cei care nu plăteau această taxă se aşteptau să aibă culturile distruse şi oile ucise.

Legenda corabiei fantomatice

Cei doi monştri nu erau singurele creaturi supranaturale despre care se spunea că deţineau controlul societăţii. Prizonierii care au depus mărturie în anul 1880 au recunoscut că fiecare membru nou care se alătura comunităţii primea o şopârlă care era legată de capul fiecăruia şi prin care se credea că novicii vor „absorbi“ toate cunoştinţele interzise.

Se credea că aceşti novici transformau căluţii de mare în corăbii magice care puteau intra sub apă şi care puteau călători în zone izolate ale insulei pentru a descărca mărfuri de contrabandă, aceasta fiind principala sursă a averii vrăjitorilor.

Atunci când şamanii aveau nevoie de spioni sau de mesageri, se bazau pe alte resurse. Se spune că tinerelor fete le era dată o băutură care le transforma în păsări. După ce misiunea lor se sfârşea, acestea se întorceau în zorii zilei la locul unde le-a fost servită poţiunea şi redeveneau oameni.

Chiar şi astăzi există multe familii din insula Chiloe care cred că această corabie bântuie pe coastă, adunând marinarilor înecaţi.

Iniţierea

Puterea de a efectua astfel de vrăji nu a fost niciodată uşor de dobândit după cum arată mărturiile 1880, care sugerează că erau organizate tot felul de ceremonii de iniţiere pentru a-i testa pe cei care doreau să fie vrăjitori. Iniţiaţii erau puşi să se scalde în apele îngheţate ale râului Traiguén 15 nopţi consecutiv.

Erau apoi obligaţi să ucidă o rudă apropiată sau un prieten pentru a dovedi că au înlăturat orice urmă de sentimente umane.

După ce treceau aceste teste, iniţiaţilor le era permis să meargă la peştera de la Quicavi, unde le era arătată cartea secretă a magiei şi le era permis să îi întâlnească pe bătrânii care conduceau comunitatea.

Insula Chiloe a fost şi este, în mare parte, locuită de Mapuche, un popor indigen recunoscut pentru şamanii săi şi care a rezistat mult timp dominaţiei spaniole şi care ar fi reuşit să stabilească legături profunde cu comunităţile rurale, oferind soluţii pe care statul chilian nu le putea satisface.

Distrugerea cuibului de vrăjitoare

În contextul în care guvernul chilian ar fi ştiut de 30 de ani de existenţa acestei comunităţi de vrăjitori, jurnaliştii americani se întreabă de ce s-au decis autorităţile abia în 1880 să pună capăt acestei secte criminale. Răspunsul ar putea fi acela că ţara se confrunta cu situaţii schimbătoare, în acea perioadă: Chile era în criză şi era implicată într-un brutal conflict de patru ani cu Peru şi cu Bolivia.

Procesul vrăjitoarelor din Chiloe poate fi înţeles ca un produs al acestor tensiuni. Primele referinţe publicate despre această comunitate apar în decretele care ordonau găsirea dezertorilor din armată. Oficialii s-au gândit că dacă locuitorii insulei îi adăpostesc pe dezertorii din armata chiliană, atunci i-ar putea ascunde şi pe vrăjitorii Mapuche. O lună mai târziu, Rodriguez Martiniano, guvernatorul insulei, a spus că „vrăjitorii şi vindecătorii au format timp de mulţi ani un parteneriat care a produs suferinţă şi moarte multor familii“.

Guvernatorul nu credea în magie, a spus că oamenii din această comunitate erau nişte „hoţi şi criminali“. Mai mult de 100 de membri au fost arestaţi. Doi oameni au fost condamnaţi la 15 ani pentru omucidere şi alţi zece au fost condamnaţi pentru că erau membri ai unei „societăţi fără de lege“.

Triumful guvernatorului a fost de scurtă durată, din cauza mărturiilor deţinuţilor, care au spus că această comunitate nu a exercitat nicio influenţă reală în Chiloe, cu atât mai puţin că membrii săi ar fi ucis prin magie sau ar fi putut zbura. Multe dintre pedepsele pronunţate în 1881 au fost anulate la recurs. Totuşi, închisoarea se pare că i-a dezbinat pe mulţi dintre liderii organizaţiei pentru că nicio urmă clară a lor nu a mai fost găsită pe insulă.