De pe Elba, i-a salutat din mers, şi le-a spus doar atît: „Vă donez pupicele, dragilor!”. Acum e ceva mai greu, badigarzii deja ştiu cu cine au de-a face. Oricum le ţîţîie fundul la toţi. Mai ales la engleji, cu Elisabeta lor şi cu Charles ăla. Se zice că de cînd e prins, nici regina nu se mai închină de douăzeci şi trei de ori pe zi, numai cu faţa la răsărit, ci, liniştită la vezică, numai de opt, uneori privind spre grajduri, ba s-a mai şi îngrăşat şapte kile. Chiar mai mult de-atît, poate şi ea să-şi facă somnul de frumuseţe în dormitor, pe o dormesă, civilizat şi uman, nu ca înainte vreme, în donjonul plin de igrasie şi cu gratii la fereşti al castelului familiei. Oricîte or fi văzut şi zidurile alea vechi cu multe coloane dorice şi orişicît încearcă să descifreze de cincizeci şi trei de ani docenţii ăia de la Cambridge. Acum dorm acolo liniştiţi doar liliecii. Astea le ştiu dintr-o sursă sigură, Dora D’ Istria are un amic temnicer, care în schimbul unor favoruri...

 În sfîrşit, trebuia să fac ceva pentru binele omenirii, era datoria şi cea mai mare dorinţă a mea.

*

Ivan Vasilievici a lăsat o bună impresie şi multe găuri prin afgani. Odată, a rezistat cu un pistol cu dop şi treizeci de cartuşe, o zi şi-o noapte, pînă cînd au venit tovarăşii cu întăriri. Pe lumină s-au minunat: fix două sute şaptezeci şi şase de mortăciuni, dorobănţime de toată elita, aşteptau cu nasul în nisip la odihnă şi uscare. L-au avansat şi i-au dat un apartament la Soci, cu balconul spre mare şi debaraua spre derdeluşul olimpic. Două săptămîni pe an, în cea mai caldă lună. Altădată, a urcat singur pe un tanc care tocmai plecase fără ausweis cu un taliban la volan. Dornic de normalitate, a scos cuiul grenadei şi a aruncat-o pe gaura periscopului, furat chiar în noaptea aia de Tase de la Pucheni, trecut în vizită pe la neamurile de gradul doi; omul chiar ţine la familie. A sărit la timp ca să-l întîlnească într-o doră prin aer pe ruda cea mai bună a lui Bin Laden. A apucat doar să facă un schimb de adrese de mail; amîndoi aveau pe Yahoo. Atunci l-au decorat. Cînd să vină şi artificiile care întregeau decorul - la un spectacol de cin’sute biletul, e şi normal, nu? - băieţii s-au împăcat şi a trebuit să plece acasă. Lăsat la vatră, cu livretul militar completat, ştampilat şi cu o copertă de plastic roşie. Păcat.

Nu prea s-a obişnuit cu domolesca existenţă casnică. Văzut de aproape, părea un fel de Don Juan cu muşchi de culturist, şi sacou de ranger, Stallone.., mic copil! Cu greu ţi l-ai fi putut imagina făcînd sarmale de post, culegînd flori de muşeţel sau ducînd gunoiul la ghenă. Şi-ar fi dorit iarăşi viaţa aia plină de acţiune, tînjea după ea. De-asta s-a băgat la o joacă şi i-a ajutat puţin pe copiii ăia şi pe blonda frumoasă cu părul împletit ca o căciulă. Trebuia; stiletul lui cu trei încărcătoare făcuse molii, cu toată naftalina aia minune, adusă clandestin de un prieten tocmai din Taiwan.

L-am găsit în Maidan, făcînd servicii complete, ziua în portocaliu, noaptea în roşu. Spunea că aşa-i mai bine, în viaţă trebuie să fie mereu un echilibru. A rămas un romantic, un veşnic Don Quijote, cavaler al tristei figuri. I-am zis că dacă face treabă bună, domniţa Josephina va fi a lui. Fără probleme, că-i sterilă. Poate ca desert, în perspectivă, şi pe timp de-o campanie nouă în Rusia, şi Maria-Luiza. Şi că postul de mareşal al curţii i-ar veni ca o mănuşă. Cînd m-a auzit înşirîndu-i toate astea, plus un abonament pe două săptămîni la solar, recunosc, un pachet salarial frumuşel pentru o perioadă de criză, a spus un singur cuvînt: „doresc!”.

Sile s-a ţinut de treabă. Vechea ţară a Doridei l-a aşteptat primitoare. Munţii Dornei i-a biruit uşor, nu-şi pierduse condiţia fizică. A răzbit vijeliosul fluviu înotînd cîineşte pe spate. Debarcat pe malul stîng al Donului, a băut însetat o doniţă de lapte, a tăiat reţeaua de sîrmă ghimpată cu multifuncţionalul Swiss army din tocul bocancului stîng, apoi a tras cîteva rafale nimicind cei cinci sute optzeci şi şapte de dorobanţi din primele fortificaţii. S-a bătut vitejeşte cu toată lumea. De la distanţa reglementară a aruncat grenăzile de mînă pentru a-l bucura cu un spectacol de sunet şi lumini pe micul Napoléon François Joseph Charles [1], care, doritor de afecţiune, se juca de-a mamele şi de-a tata cu slujnicele. În apropierea liniei întîi a pus lopăţica în dreptul inimii, baioneta la puşca mitralieră cu motor pe injecţie, iar cu strigăte de „ura !” a cucerit sud-estul insulei. Împăratul tocmai îşi servea domol porţia zilnică de arsenic şi îi oferea doctorului Pascal Kintz[2] o şuviţă de păr pentru cercetări ulterioare, vreo donaţiune, eventual scoatere la licitaţie la Christie’s. O strigă pe cameristă, care ieşi grăbită de sub masă, ştergîndu-se cu un şervet la gură de oferta unui donator mărinimos, şi o rugă să mai pună un tacîm pentru noul venit. Subreta, descendentă scăpătată a vechii familii Doria, s-a conformat neîntîrziat. Nu prea avea încotro; din solda de menajeră întreţinea cu greu cele patru castele ale familiei.

Deşi pare o scenă din fabulele lui Donici şi toţi aşteaptă cuminţi morala, cortina cade pe acordurile tregediei lui Donizetti, bag mîna-n foc că e Lucia de Lamermoor. Era şi cazul, de juma’ de oră dormitez decent în scaunul moale cu catifea albastră.

În Franţa a început cea de-a a Şasea Republică.

*

Tot pe un 9 martie, exact acum 220 de ani, Napoleon Bonaparte, se căsătorea cu prima sa soţie, Josephine de Beauharnais. Casă de piatră, împărate!

*

(Textul conţine cele treizeci şi cinci de cuvinte (inclusiv nume proprii), explicate la pagina 280 (domniţă / dorobănţime) a Dicţionarului Universal al limbei române, autor Lazăr Şăineanu, ediţia întîi, 1896, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Şamitca, Craiova.)

*

Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI, 2015 şi al volumului „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, în curs de apariţie la aceeaşi editură.



[1] Napoléon François Joseph Charles (Bonaparte), Duce de Reichstadt (20 martie 1811 - 22 iulie 1832), a fost fiul împăratului Napoleon I al Franţei şi a celei de-a doua soţii Marie Louise de Austria

[2] Toxicolog francez care a demonstrat prezenţa arsenicului în şuviţele de păr ale împăratului, dovedind definitiv că Napoleon a fost otrăvit.