Un foc de paie în fotbalul românesc

Suntem copilăroşi. Probabil şi din cauza prea multor necazuri care ni se întâmplă într-o ţară puţin rătăcită, când dă buzna peste noi o mică bucurie, ne exteriorizăm în felul următor: sărim în două picioare, dar într-o ţopăială continuă, batem palmele până se înroşesc, scoatem nişte chiote de răsună valea şi râdem cu gura până dincolo de urechi. Un comportament de maimuţică, dar simpatică foc.

Batem la fotbal Estonia cu 2-0, dar greu, chinuit, datorită unui jucător la fel de bun ca Hagi, dar care nu va fi numit ”rege” niciodată. Inclusiv în fotbal, timpul monarhiei a trecut, iar de revenire încă nu poate fi vorba.

I-am bătut pe aceşti blonzi mătăhăloşi după ce au tremurat chiloţii pe noi, la toate celelalte meciuri, cu excepţia celui în care i-am umilit pe unguri cu 3-0, un fel de bătaie la fund administrată unor copii neastâmpăraţi şi fără minte în alte privinţe, nu numai în fotbal.

De la tremuratul chiloţeilor, o adevărată agonie, când erau să intre în poarta noastră câteva ”ghiulele” estoniene, şi rămânea să cârpim plasa din spatele porţii, am trecut direct la extaz, când s-a produs victoria, adoptând brusc comportamentul maimuţesc pomenit mai sus.

De ce ne bucurăm atât de mult, fără măsură? Când ne bucurăm, uităm că putem pierde barajul, după ce am demonstrat, în general, că avem un joc mediocru în comparaţie cu marile echipe, sau chiar cu fosta echipă naţională, cu zvâcniri care aduc uneori victorii neaşteptate, dar chinuite ca la durerile unei naşteri.

Ascultam cu nedisimulată revoltă transmisia meciului, de către doi tineri comentatori (unde mai eşti Cristian Ţopescu? – s.a.), care se tot rugau lui Dumnezeu să treacă minutele mai repede, ca nu cumva poarta noastră să fie violată de vreun derbedeu de fotbalist estonian. Uneori, cei doi vorbeau de parcă s-ar fi aflat pe oliţă. De ce nu suntem demni, de ce ne lamentăm mereu, de ce nu avem stăpânire de sine?

De ce trebuie să apelăm mereu la divinitate, sau la nişte moaşte sfinte, ca să se întâmple ”minunile” pe care le aşteptăm, când este vorba, cel puţin în fotbal, de a pune serios osul la treabă, de ajunge la nivelul performanţei celor puternici, oameni şi ei la fel ca noi?

De ce să invocăm mereu ”norocul”, şi nu talentul combinat cu eforturi masive, care să te facă un fotbalist român rezistent, abil, agil, inteligent, penetrant, iute la picior şi surprinzător prin mişcări şerpuitoare, când te îndrepţi spre poarta adversarilor?

În timp ce unii dintre noi ne bucuram la un mod reţinut, la televiziune a apărut un anunţ cam aşa: ”Se vede Brazilia!” Acelaşi entuziasm infantil, care a avut darul să molipsească fie copii, fie maturi. Ho, cu tata, mormăiau alţii în barbă, nu se vede nicio Brazilie, pentru că barajul pe care trebuie să-l treacă naţionala României nu e un pârleaz, ci arată ca fostul Zid al Berlinului!

Conferinţă de presă! Din nou apare în faţa noastră selecţionerul cu trăsăturile lui obosite de berbec bătrân, cu prea multe mioare tinere în jur, care aşteaptă să fie manageriate mai cu nerv, mai cu idei. Dar, de unde ”nerv”, când el merge legănat, unduitor, este moale şi aproape lasciv în permanenţă?

Ce spune el, printre altele? Ridică un deget profetic spre camera de luat vederi şi zice: ”Cu toate echipele din grupa barajului, noi avem şansa a doua!” Rămâi înmărmurit. Chiar dacă aşa stau lucrurile, tu eşti obligat, într-un mod elementar, să-i motivezi pe jucătorii tăi, să le insufli speranţă, dar mai ales curaj. În lipsa acestora, elevii tăi vor pleca din start cu ideea că doar Dumnezeu poate să facă o minune, nu capul şi picioarele lor. Şi vor aştepta minunea. Dacă aceasta nu va veni, ei vor fi acoperiţi: nu aşa a spus antrenorul?

Cum să zburde fotbalistul român ca un armăsar neîmblânzit pe terenul de fotbal, când lui i se spune de la bun început: vezi că tu eşti mai slab decât adversarul tău? Aici intervine firesc o altă întrebare: cât a investit FRF-ul lui Mircea Sandu, şi LFP-ul lui Mitică Dragomir în pregătirea psihică a jucătorilor, inclusiv a antrenorilor români, pentru care echipele străine titrate cheltuiesc bani grei, şi ne bat uneori de ne sună apa-n cap?

Dacă cineva este întrebat de câţi ani stau cele două personaje în capul mesei fotbalului românesc, care s-a tot prăbuşit cu succes (vezi şi ”Cazul Craiova” – s.a), acesta ar putea să răspundă: ”Nu mai ştiu, simt că mi se apleacă...!” Sau, un răspuns ca la carte: fotbalul românesc, unul de-a dreptul comercial, a fost captiv timp de vreo 20 de ani, fiind urmărite doar interese financiare, încă neelucidate, după mai multe încercări.

Mai suntem copilăroşi şi atunci când ne rugăm Celui de Sus să picăm cu o anumită ţară la baraj, nu cu alta, care ar fi prea puternică pentru noi. Oare eventuala victorie la baraj, nu devine, astfel, una ...cerşită? Când te duci să te lupţi cu un leu, ce şanse de victorie ai, când tu simţi că eşti doar o pisică, sau tu l-ai vrea adversar doar pe Ionică, şi nu pe Vasilică?

Există posibilitatea ca bucuria exagerată a unora, legată de victoria cu Estonia, să fie, în final, un foc de paie. M-aş bucura enorm să nu am dreptate. Hai, România!