Mircea Lucescu, cel mai titrat antrenor român, împlineşte astăzi 70 de ani: „Am găsit mereu ambiţia să renasc”

Mircea Lucescu (Desen de Vali IVAN)

În spatele cifrelor şi recordurilor a stat motivaţia copilului sărac din Apărătorii Patriei de a-şi depăşi condiţia, afirmă Il Luce în interviul acordat "Adevărul".

„Să nu cumva să-mi spui La mulţi ani!”, mă avertizează Mircea Lucescu înainte de a da startul discuţiei, care a avut loc la finalul săptămânii trecute. „Se urează doar în ziua respectivă”, completează antrenorul. Semn că şi cel mai calculat, meticulos şi tipicar antrenor are supersiţiile lui. Lucescu şi Şahtior Doneţk au jucat aseară în turul trei preliminar al Ligii Campionilor, la Istanbul, cu Fenerbahce (scor 0-0) aşa că aniversarea celor 70 de ani îl prinde pe antrenorul român în avionul de întoarcere în Ucraina: ”N-am timp de petreceri, n-am avut niciodată”.

“Adevărul”: Alex Ferguson spunea „Sunt prea bătrân să mă retrag”, dar s-a retras la 72 de ani. Dumneavoastră când vă retrageţi?
Mircea Lucescu: O să mă retrag în clipa când o să dispară entuziasmul sau intervin alte probleme. Ferguson s-a retras din cauza problemelor de sănătate, Valeri Lobanovski s-a retras nu pentru că a vrut el, ci pentru că aşa a fost să fie... Ferguson avea 72 de ani, eu am abia 70, deci mai am măcar doi ani! (râde) Dacă ar fi totuşi să mă las de antrenorat, un singur lucru mi-ar plăcea, să vizitez câteva ţări ca turist, să le descopăr în linişte, nu pe fugă...
Dacă pe podiumul dvs personal pe primul loc e familia şi pe doi e fotbalul, nu-mi spuneţi că pe trei ar fi turismul..
Nu-ţi spun. Familie, fotbal şi să spunem, performanţa.... Asta e preocuparea mea, deci cumva tot ceva legat de fotbal. Performanţa în tot ceea ce faci, ambiţia de a reuşi, de a lăsa ceva în urma ta. Cred că motivaţia asta provine din copilăria mea săracă, au contat lipsurile materiale, dificultăţile de care m-am lovit când eram mic. Poate tocmai de aceea încerc acum să ajut cum pot, de 12 ani ofer burse la Iaşi unor copii fără posibilităţi, din mediul rural, dar nu vreau să mă laud cu asta, nu spun mai mult de atât.
Apropo de copilărie, cum aţi reuşit să vă ţineţi şi de şcoală, şi de fotbal?
Fotbalul şi în special antrenoratul nu merg fără educaţie, sunt complementare. Am făcut eforturi mari pentru a deveni un fotbalist şi antrenor respectat. Când aveam 18-19 ani, jucam la Dinamo şi aveam cantonamente lungi, de miercuri până sâmbătă. Când alţi colegi de-ai mei jucau rummy sau table, eu stăteam în camera mea izolat şi studiam, citeam. Sigur, mi-ar fi plăcut şi mie să joc rummy, dar aveam ambiţia de a ieşi din mediul meu, de a-mi depăşi condiţia.
Şi aţi ajuns acum în postura de cel mai titrat antrenor român. Dintre cele 30 de trofee vă e unul mai drag?
Nu, toate sunt la fel de impoartante. Primul poate că e cel mai greu, dar fiecare are însemnătatea lui. Asta nu se poate face cu rutină, ci cu o permanentă îmbogăţire a cunoştinţelor, cu capacitatea de a o lua mereu de la capăt, ceea ce nu e uşor. Plus capacitatea de a nu te deziluziona atunci când intervine eşecul. Deziluzia este apanajul omului înfrânt. Eu am găsit mereu ambiţia să renasc, m-am întors mai puternic, mai ambiţios şi mai participant. Bineînţeles că nu totul a depins de mine, ci şi de cei din jurul meu, nimic nu aş fi reuşit fără ei.
Dar vă consideraţi un antrenor norocos pentru ce aţi reuşit, sau ghinionist pentru meciurile pierdute în minutul 90?
Sunt un om norocos pentru că am avut succes. Dacă n-aş fi avut succes, nu aş fi avut norocul să întâlnesc toţi oamenii pe care i-am întâlnit şi care mi-au marcat existenţa. Şi sunt un om norocos şi trebuie să le mulţumesc părinţilor mei, pentru că mi-au oferit un organism puternic şi sunt sănătos. Ghionul de care vorbeai tu cu meciurile pierdute în prelungiri se compensează cu succesul, în viaţa nu poţi să le ai pe toate (râde).
Dar dacă aţi avea puterea să schimbaţi ceva din trecutul ca antrenor, ce aţi schimba?
Nu aş reface absolut nimic, pentru că fiecare eşec a însemnat o experienţă în plus, iar experienţa a condus la acest bagaj de cunoştinţe pe care îl am acum. Alegerile noastre sunt consecinţa unei preocupări zilnice, permanente şi nu pot să spun acum că aş reface vreun moment din trecut.
Dintre fotbaliştii pe care i-aţi lansat, de care sunteţi cel mai mândru?
Greu de spus, n-aş vrea să nominalizez, pentru că am ţinut la toţi şi sunt mândru de toţi. Dar sunt mândru în special de cei pe care am reuşit să-i modelez şi ca oameni, nu doar ca sportivi. Vorbesc aici de cei care au stat mai mult timp cu mine. Eu îmi duceam echipele la muzee, încercam să le deschid ochii către istoria şi cultura lumii, nu doar să bată mingea.
Cum credeţi că veţi rămâne în istoria fotbalului românesc, dincolo de cifre, ca un creator de echipe?
Cu un singur lucru aş vrea să rămân, ca un superprodus al românismului sportiv, pentru că rădăcinile mele acolo sunt, în România. Cu siguranţă apoi că voi fi amintit ca un creator de echipe, de stiluri de joc, apoi ca un om care a crescut, dar a şi recuperat jucători de care alţii nu mai vroiau să audă. Şi voi rămâne ca un antrenor care a dăruit foarte mult jucătorilor, care a fost respectat şi iubit, care a obţinut trofee şi a stabilit recorduri şi a oferit sportului şi un om valoros, pe Răzvan.
Dar dacă aţi putea schimba ceva în România, un singur lucru?
Invidia oamenilor. De fiecare dată când cineva are succes, încercăm să căutăm în spate aspecte negative sau să punem succesul pe seama altor factori, nu degeaba e vorba aceea cu vecinul şi capra. Suntem prea preocupaţi să blocăm ascensiunea unuia sau a altuia.  Însă vreau să vă spun ceva, eu sunt mândru că sunt român.
La echipa naţională nu mai veniţi?
Nu, aş putea cel mult să fiu un sfătuitor, dar timpul meu a trecut la naţionala României. Mi-aş fi dorit la un moment dat să revin, să mi se acorde încredere, dar nu s-a putut din diferite motive, cred că tot din invidia oamenilor.
Dacă aţi fi să vă autocaracterizaţi într-un singur cuvânt, acela ar fi...
Un luptător. Un om de luptă, care şi-a dorit să reuşească în tot ceea ce înseamnă performanţa, pregătirea, şcoala şi care să reuşească să-şi impună prezenţa fizică, spirituală.
Dacă ar fi trăit Ioan Chirilă, prietenul dumneavoastră, cum credeţi că v-ar fi caracterizat?
Nu ştiu, mi-e greu să vorbesc despre Ioan Chirilă pentru că a fost prietenul meu drag, în ciuda diferenţei de vârstă dintre noi. Cred că el a simţit ceva, şi-a dat seama că am un destin al meu, de aceea m-a şi susţinut foarte tare.
Şi ultima întrebare, una banală, cum vă simţiţi la 70 de ani?
Cine, eu? Eu n-am 70 de ani! (râde). Nu mă simt ca un om de 70 de ani, e doar vârsta mea biologică. Sigur, mi-ar fi fost uşor să stau acum tolănit într-un fotoliu şi să emit păreri, dar eu mă simt plin de energie. Şi mă întorc la prima întrebare a ta: cred că retragerea e departe!

Şapte decenii cu Nea Mircea: reperele unei cariere fabuloase

Video Mircea Lucescu în 1981, antrenor-jucător la Corvinul