Mărturia românului care a scăpat din iadul sirian: „A coborât elicopterul lângă noi şi a început să tragă!“

Mărturia românului care a scăpat din iadul sirian: „A coborât elicopterul lângă noi şi a început să tragă!“

Valeriu Tiţă

Valeriu Tiţă, cel mai aventurier antrenor român, trecut în ultimii ani pe la unele dintre cele mai periculoase ţări din Asia, Siria şi Liban, şi-a spus povestea fascinantă pentru „Adevărul“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Lumea fotbalului din România are impresia că cine se duce la arabi se lăfăie în bani şi duce o viaţă de huzur. 
 
Teoria e valabilă dacă ajungi la o echipă bogată din Emirate, Qatar sau Arabia Saudită. În caz contrar, luxul e inexistent. Locuinţa oferită de club nu e vreo vilă cu vedere la plajă, ci un apartament într-un compound pentru străini, iar maşina de serviciu nu e vreun Range Rover, ci un Renault. 
 
Valeriu Tiţă se încadrează în categoria antrenorilor români care nu s-au întors de la arabi cu ceasuri de sute de mii de euro şi maşini de colecţie. Nici nu se putea altfel, când vezi că traseul său profesional l-a purtat prin Aleppo, Damasc sau Beirut, oraşe care n-au nimic în comun cu extravaganţa unui Dubai, Doha sau Jeddah.
 
„Weekend Adevărul“: Sunteţi printre puţinii antrenori români care au trecut prin Siria, o ţară cu o situaţie îngrozitoare în momentul de faţă...
Valeriu Tiţă: Până la izbucnirea războiului, Siria era o ţară primitoare, unde m-am simţit foarte bine. Mai întâi, am fost la Aleppo, unde am stat doi ani şi jumătate. Am şi avut performanţe cu ei, am câştigat AFC Cup. Apoi, am fost numit selecţioner.
 
Iar la Cupa Asiei din 2011, aţi fost la un pas de o surpriză uriaşă, calificarea în sferturi...
Atunci, înaintea meciului decisiv, s-au întâmplat nişte lucruri bizare. Au venit nişte spectatori şi oficiali ai ţării şi s-a purtat un soi de conferinţă, meeting, care a ţinut până la ora 1 noaptea. Drept urmare, jucătorii s-au culcat pe la ora 2-3 dimineaţa, iar a doua zi, am înţeles că ar fi venit şi două cântăreţe siriene cu o seară înainte. Când am aflat şi de treaba asta, chiar am vrut să-mi dau demisia înaintea jocului decisiv cu Iordania. A venit însă preşedintele Federaţiei şi mi-a spus: „Ai dreptate, coach! Dar îţi dai seama ce ar fi pentru imaginea noastră, dacă nu te prezinţi la meci?“. 
 
Şi aţi rămas...
Vă spun că în dimineaţa jocului, mi se bătea întruna ochiul stâng. E un semn pentru mine: când mi se bate ochiul stâng, sigur mi se întâmplă ceva! La meci, am condus cu 1-0, apoi autogol, încă o greşeală şi am pierdut cu 2-1.
 
A urmat o altă experienţă în Siria, la Al-Shorta Damasc. 
Da. Era echipa poliţiei. De aici, situaţia s-a înrăutăţit treptat. Mai întâi, au început să survoleze avioanele militare din ce în ce mai des, mai ales în Damasc. Eram, la un moment dat, la un antrenament şi îmi aduc aminte că a coborât un elicopter la vreo 800 de metri şi a început să tragă într-o unitate militară! După aceea, auzeam cum explodau bombele. Ajunsese situaţia atât de periculoasă, încât, din cinci în cinci minute, se auzeau explozii, aruncau în unităţile militare cu proiectile şi se auzea toată noaptea. 
 
Şi, totuşi, când aţi plecat din Siria?
Mă întorceam de la un antrenament, eram cu traducătorul şi cu antrenorul secund, atunci când ni s-a oprit maşina la un baraj. Ne-au cerut actele, apoi m-au recunoscut şi unul dintre ei mi-a spus: „Coach, vă dau un sfat: nu mai e momentul pentru fotbal în Siria!“. Atunci când am auzit asta, am şi plecat.
 
Şi aţi optat pentru o destinaţie paşnică: Kuweit.
Da. Am ajuns la Al-Naser. Am şi fost cu ei în cantonament, în Arabia Saudită. Când ne-am întors însă, conducerea, care era foarte mulţumită de jocul echipei, mi-a transmis că obiectivul va fi câştigarea campionatului. Am zis că eu nu pot accepta aşa ceva, fiindcă Al-Naser e un club mic din Kuweit. Şi ce m-a mai deranjat la Al-Naser a fost că fotbaliştii profesionişti, străinii adică, au fost aduşi de conducere peste capul meu. E o practică des întâlnită în lumea arabă. Până să plec în Kuweit, mi-au zis: „Vino aici şi discutăm în privinţa transferurilor“. Când am ajuns acolo, mi-au zis: „Coach, ăştia sunt jucătorii“. Le-am zis că nu puteţi să-mi aduceţi voi jucători şi să-mi impuneţi să câştig campionatul. Şi am plecat.
 
Deci, dacă în România, avem unul singur care procedează aşa, Gigi Becali, în lumea arabă, la mai toate cluburile se întâmplă aşa...
Cam da. De exemplu, la echipa din Kuweit, mi s-a spus că, înainte de venirea mea, a fost un brazilian care a adus trei jucători, iar nici unul n-a dat randament. Aşa că şefii clubului au decis ca, pe viitor, să aducă ei jucătorii.
Am fost ultima dată la Al-Nejmeh în Liban. Am terminat cu ei la 1 noiembrie. Şi am zis să mă concentrez o perioadă pe Licenţa Pro, fiindcă şi în ţările arabe au început să pună accentul pe ea.

„În Liban, am avut trei blătuitori în echipă“
 
Văd că după experienţa din Siria, aţi ajuns, la un moment dat, şi în Liban.
Sunt, într-adevăr, un tip curajos. Am fost în Liban în două perioade. Cu toate că infrastructura lipseşte în Liban, e o ţară primitoare, unde m-am simţit în siguranţă. O singură dată a explodat o bombă. Eram la antrenament, am auzit-o. Şi am aflat, ulterior, că fusese un atac în faţa Ambasadei Kuweit-ului. Dar, în rest, n-am avut probleme.
 
Se petrec lucruri necurate în fotbalul din zona arabă?
Auzisem că până să ajung eu în Liban, au fost nişte scandaluri mari cu aranjamente şi blaturi la echipa naţională şi la echipa olimpică. Cu jucători prinşi la pariuri. Apoi, am păţit aşa ceva pe propria piele, când am fost la Safa. Am jucat în AFC Cup contra That Ras (Iordania). Şi am aflat după meci că am avut trei jucători care pariaseră pe diverse evenimente la meciul respectiv! Unul mi-a luat cartonaş roşu în minutul 8, a fost o schimbare portar cu portar până în minutul 15, şi unul a încercat să dea autogol, fiindcă pe asta se pariase, dar nu i-a reuşit. Toţi trei au fost excluşi.
 
Infrastructura cum e în aceste ţări?
În Arabia Saudită şi în Emirate, fiindcă e un fotbal profesionist, condiţiile sunt foarte bune. În Liban, Iordania şi Siria, unde jucătorii sunt amatori şi vin la antrenamente după serviciu, nu. Trebuie să fii foarte atent cu jucătorii în aceste ţări. Vine unul şi îţi spune: „Coach, ştii că eu vin de la serviciu şi astăzi nu prea pot să fac asta sau asta“. Trebuie să fii mai îngăduitor.
 
Nivelul jucătorilor cam care e?
Cei mai talentaţi jucători i-am avut în Siria, la Aleppo. Am prins un grup extraordinar, erau vreo 9 jucători, toţi de echipa naţională. Ce m-a impresionat însă la ei era dorinţa de muncă. De exemplu, îi chemam şi dimineaţa la antrenament şi veneau în număr mare. Pe când în toate celelalte ţări, unde am încercat asta, nu prea veneau dimineaţa, nu le convenea.
 
Adică antrenamentul de dimineaţă era ceva opţional?
Da. Aşa am făcut în orice ţară am fost. Le spuneam: cine vrea să performeze, să progreseze, e bine-venit. În Siria, m-am trezit la antrenamentul de dimineaţă şi cu 15, 16,17, chiar 18 jucători. Erau atraşi de fotbal. În alte ţări, s-a întâmplat să vină câte doi, trei, patru. Şi făceam individualizare cu ei. Mai ales că n-aveam altă treabă şi îmi trecea şi mie timpul mai repede.
 
De ce, totuşi, nu era obligatorie şedinţa de dimineaţă?
Pentru că mentalitatea arabă e diferită. Ei au un mod de viaţă nocturn. Ei se culcă la 2, 3, 4 dimineaţă. E greu să-i trezeşti la 9 sau la 10 şi să le spui: hai să facem antrenament!
În Liban, m-am simţit în siguranţă. O singură dată a explodat o bombă. Eram la antrenament.
„În Emirate, jucătorii luau şi 40.000 de dolari lunar“
 
În fotbalul din Siria şi Liban erau bani? Existau prime de joc, de pildă?
Da, dar erau micuţe. În Siria, jucam pe 250 de dolari la victorie acasă, 400 sau 500 de dolari în deplasare. În Liban, tot aşa, 200 şi 400. În Iordania, în schimb, am prins un moment greu la o echipă foarte bună, Al-Faysaly. Cu un an înainte, câştigaseră campionatul şi cupa, li s-a spus că vor lua prime de obiectiv, dar apoi nu le-au dat banii, şi apoi am tras opt luni de ei, dar degeaba. Mai mulţi jucători nu veneau la antrenament, erau mereu nemulţumiţi, şi am avut şi momente când erau în grevă, nu voiau să facă antrenament. Eu cu ei m-am dus până în semifinala Cupei Iordaniei, i-am calificat în optimi în AFC Cup, dar, la rândul meu, nu mi-am primit banii. 
 
Şi ce aţi făcut?
Am ajuns la FIFA, am făcut memoriu şi, ulterior, mi-am recuperat salariile. Oricum, întârzieri salariale am avut peste tot, mai puţin în Emirate şi în Arabia Saudită. În schimb, insolvenţe şi faliment nu există acolo, iar întârzierile de care vă zic sunt de maximum o săptămână.
 
De ce fotbalul arab, în ciuda investiţiilor masive din Emirate, Qatar şi Arabia Saudită, nu depăşeşte un anumit nivel?
Din cauza vieţii sociale care îi trage în jos. E greu să stai până la 2-3 dimineaţă, să mai bei un ceai la 4-5 dimineaţă şi apoi să faci antrenamente a doua zi. Şi apoi mai e o chestie: sângele arab e un sânge foarte cald. Ca să vă dau un exemplu: la un semafor la ei, dacă sunt zece maşini, aia ultima vrea să facă tot posibilul să urce şi pe trotuar, să le depăşească pe celelalte ca să fie prima! Sunt prea impulsivi. 
 
Unii susţin că şi banii, când sunt prea mulţi, au un efect negativ...
În Emirate, într-adevăr, sunt prea mulţi bani. Eram la Al-Sharjah, care e un club mic, iar jucătorii locali aveau 40.000 de dolari pe lună! Şi aveau şi alte venituri: erau unii dintre ei poliţişti prin aeroport. Iar în parcare vedeam numai Lamborghini, Ferrari, Mercedes. E altă viaţă. Şi, ca să rezum, vă spun ce mi-a zis un antrenor brazilian, Valdier Viera. Asta ca să înţelegeţi că acolo fiecare ţară are specificul ei. Mi-a zis aşa: „Jucătorului iranian, dacă îi zici să treacă prin zid, trece prin zid! Jucătorului arab, dacă îi zici să treacă prin zid, nu trece“.
În Arabia Saudită şi în Emirate sunt foarte multe Academii de genul celei pe care o are Gică Hagi, însă toate aparţin de stat. Infrastructura e impresionantă.
Valeriu Tiţă
Vârsta: 51 de ani
A jucat la: Drobeta Turneu-Severin (1984-1990, 1998-2000), Corvinul Hunedoara (1990-1993), Olympique Casablanca (1993-1995), Raja Casablanca (1995-1996), Maghreb de Fes (1996-1998) 
A antrenat: Drobeta Turnu-Severin, Al-Ittihad Aleppo (Siria), Siria, Al-Shorta Damasc (Siria), Al-Naser (Kuweit), Al-Sharjah (Emirate), Al-Faisaly Amman (Iordania), Al-Safa (Liban), Al-Orobah (Arabia Saudită), Nejmeh (Liban)
A câştigat ca antrenor: AFC Cup (2010), Supercupa Libanului (2013), Cupa Libanului (2016), Supercupa Libanului (2016), Liban Elite Cup (2016) 
citeste totul despre: