Grand Slam „la capătul lui 9“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De câte ori aud că începe un turneu de Grand Slam, îmi amintesc de un teren de tenis pe care am fost campion. Nu singur, ci împreună cu Dragoş, Dorel şi Sorin. Eram de-o seamă.

Aşa ne-a venit să botezăm terenul: „La capătul lui 9“!. Acolo întorcea autobuzul 9, la capăt de linie, ca să intre pe traseu, spre gară. Întorcea şi autobuzul 27, care ducea la Parcul CFR, dar ne-a fost mai uşor să-i spunem „La capătul lui 9“. Era o bucată de stradă, mai lată decât străduţele din cartierul de blocuri Micro 17. Era vremea lui Bjorn Borg. Doar Dorel era mai blonduţ şi ar fi putut să pretindă că seamănă cu suedezul. Dragoş îl simpatiza pe John McEnroe. Dar noi jucam numai pentru noi, nu imitam campionii. Nu purtam plete, pentru că, deşi era vacanţa mare, eram obişnuiţi de la şcoală să purtăm părul scurt.

Ocupam terenul în fiecare dimineaţă. Jucam şi după-amiezile, când se domolea arşiţa. Întindeam fileul: o sfoară legată la capete de două beţe băgate în găurile a două jante ruginite de camion. Apoi, căutam nişte cărămizi pe care le spărgeam de asfalt şi trasam terenul. Băgam aşchia de cărămidă sub talpă şi o hârşâiam pe asfalt. Ieşeau nişte linii relativ drepte peste linile care se păstrau din ziua precedentă, dacă nu ploua. Făceam un teren „omologat“. Apoi, ne apucam de încălzire. Eu făceam pereche cu Dragoş, iar Dorel cu Sorin. Aveam rachete de lemn Neptun, de la Reghin. Jucam cu două mingi. Erau chinezeşti (am uitat brandul), dar şi acestea se găseau greu în librării şi erau scumpe pentru familiile noastre de muncitori. Jucam cu mingi chelioase, adică nu aveau puf. Dacă ratam vreo lovitură puternică a adversarului, trebuia să ne ducem tocmai în câmp ca să căutăm mingea. Uneori n-o mai găseam. Era un câmp plin cu bălării care se întindeau până-n balta Cătuşa. Şi după baltă începea combinatul siderurgic, cu cele şase furnale. Combinatul stătea în tribună. Acolo, pe arena „La capătul lui 9“, am jucat iubitele noastre turnee de Grand Slam. Nu jucam pe bani, pentru că eram educaţi că sportul nu se face pe bani. Jucam cu pasiune, cu îndârjire, cu ambiţia de a câştiga la simplu, la dublu, jucam ca nervi, chiar şi când ne mai deranjau autobuzele şi o Dacie rătăcită. Jucam atât de concentraţi încât, uneori, uitam să mai ridicăm „bariera“ (fileul) ca să treacă maşina. Şi autobuzul aştepta să închidem punctul. Şi niciun şofer nu ne înjura pentru că am blocat strada. Era Grand Slam-ul nostru.

Acolo, pe arena «La capătul lui 9», am jucat iubitele noastre turnee de Grand Slam.   

De atunci, când am revenit în Micro 17, am mai trecut pe arena „La capătul lui 9“ de câteva ori. Când i-am îngropat pe-ai mei în cimitirul care a fost construit pe acel câmp. Acum este o bucată de stradă ce duce spre şoseaua de centură a oraşului. E greu s-o traversezi pe trecerea de pietoni pentru că maşinile trec în mare viteză. Cred că Dragoş este în Anglia. Bănuiesc că Sorin este în Canada. Ştiu că Dorel este antrenor de badminton. Eu scriu acest text. Arena „La capătul lui 9“ nu va găzdui niciodată un meci comemorativ.

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite