Viitorul nu miroase-a bine (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am să vă pun o întrebare. Presupunând că vă doare o măsea şi ajungeţi la un dentist nepriceput, ce faceţi? Schimbaţi doctorul sau vă duceţi să vă taie sub limbă? Nu râdeţi! Zeci de mii de persoane apelează la această „tehnică“, aşa cum alte milioane se duc la vrăjitor.

Întrebarea rămâne. Cum procedaţi? Acesta e motivul articolului de azi. Ce decizii luăm în faţa viitorului? Cum ne construim viaţa şi cum o sfârşim? În comentariile de la articolul trecut, au existat voci care m-au acuzat de ignoranţă, pentru că, chipurile, nu aş fi cunoscut istoria industrializării Marii Britanii, ori de fascism, pentru că am îndrăznit să vorbesc de vreo patru miliarde de oameni „inutili“. Să fim înţeleşi. Fiecare viaţă contează. Problema e alta. Dacă ea contează, cum avem de gând să facem să fie şi suportabilă? A trăi e un miracol. În acelaşi timp, amărăciunea unei existenţe mizere, ieşite din limitele umanului, e de nedescris. Societatea modernă trăieşte un tsunami al consumerismului, atât de radical, încât cererea de bunuri, în sine, nu mai poate ţine pasul cu producţia. Tocmai pentru că se produce la foc automat, tot mai ieftin şi, pe zi ce trece, mai mult şi mai mult. Încercaţi să opriţi mecanismul producţiei: veţi condamna la moarte sau la înfometare miliarde de nefericiţi. Încercaţi să opriţi „automatizarea“. Vi se va râde în nas. Cum, când pot produce gratis, vrei să mă-mpiedic de un ciot? Spre deosebire de Regatul Unit al secolului al XIX-lea, economia mondială nu mai afectează sute de mii de oameni, ci miliarde.

Lumea modernă consumă rezervele planetei jumătate de an şi trăieşte pe datorie cealaltă jumătate. Dar cere răspunsuri. Primul e malthusian. Nu avem voie să ne dezvoltăm mai mult decât ne e plapuma. Câtă hrană există – atâţia oameni au dreptul să trăiască. Altul e redistribuirea valorilor şi resurselor. Doar că ori nu mai există resurse, ori nimeni nu vrea să le reîmpartă. Citind de curând că 1% din populaţia globului deţine mai mult (acest „mai mult“ însemnând orice) decât tot restul, mi s-a părut de la sine înţeles că nimeni nu împarte nimic niciodată. Al treilea răspuns e războiul. De necomentat. Al patrulea e, deja, pe tărâm ideologic. „Oamenii inutili“ nu muncesc destul, sunt nişte profitori. Sau proprietatea e moft sau furt. Nici aici nu comentez nimic. Pe scurt, răspunsurile, toate, păcătuiesc de la bun început, printr-o inadecvare la obiect. Teoreticienii şi propagandiştii nu se uită la realitatea înconjurătoare ca la un tot. Ei selectează aspectele convenabile şi fac abstracţie de realitatea complexă şi îmbârligată. O întrebare prost pusă dă naştere unui răspuns greşit. Aşa se face că lumea e plină de salvatori. Iar când cineva pune întrebările corecte, e imediat strivit de propagandă: comunist, fascist, mason. Cu toate astea, întrebările rămân. Iar situaţiunea e gravidă şi prezintă umflături.

Acest articol va avea continuări, pentru că soluţii universale nu există, ci doar locale, adaptate la obiect. Stânga sau dreapta sunt neputincioase în faţa realităţii. Şi mă întorc la întrebarea de la început, care exprimă mica realitate românească. Dacă mă doare măseaua şi dentistul e un cârpaci, nu mă duc la doftoroaie, ci caut un medic mai bun. Atât de simplu. Pe scurt, ca temă pentru săptămâna viitoare, afirm că orice efect are o cauză, iar rezolvarea vine din cunoaştere. Aşadar: cum ne pregătim pentru ziua de mâine?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite