Victor Hănescu, tenismen: „Caracterul meu introvertit mi-a afectat toată cariera“

Victor Hănescu, tenismen: „Caracterul meu introvertit mi-a afectat toată cariera“

Victor Hănescu, la 31 de ani, în faţa unui nou început

Sportivul român vorbeşte despre anii în care a vrut să renunţe la tenis, despre mafia pariurilor şi despre temperamentul său dificil.

Ştiri pe aceeaşi temă

Interviul s-a terminat şi Victor Hănescu desface un plic. E o scrisoare de la un fan din Elveţia. Victor citeşte absent, cu voce tare: „Aş dori să îmi trimiteţi înapoi două poze cu autograf". Apoi constată la fel de absent: „Da". Îi va trimite fanului cele solicitate. Dar pe chipul lui nu se citeşte nimic. Plicul este dovada vie că oameni neştiuţi din lume îl apreciază şi, totuşi, asta nu-i zgândăre deloc orgoliul. Victor pare că n-a ştiut niciodată să se bucure. Îşi aminteşte în detaliu prima înfrângere, dar nu mai ştie nimic despre prima victorie. De-a lungul anilor a fost criticat de presă: „Şi atunci când câştigă se comportă de parcă ar pierde", spunea Cristian Tudor Popescu după un meci din Cupa Davis. Dar nimeni nu l-a întrebat pe Victor de ce. De unde vine această tristeţe detaşată?

Într-un sport rezervat bogaţilor, s-a strecurat Victor Hănescu, un copil timid şi introvertit, dintr-o familie modestă de ingineri bucureşteni. În anii '90 mergea către terenurile de la „23 August" cu noaptea în cap. Antrenamente de la 5 la 7 dimineaţa. Doi ani s-a pregătit lovind mingea într-un gard de plasă. Gardul nici măcar nu-i returna mingea. Lovea, apoi se ducea să-şi culeagă mingea şi din nou aşa. La primul turneu în străinătate a fost bătut la zero de un francez. Dar mai deprimant era că francezul avea un echipament impecabil, în timp ce el se bucura la nişte adidaşi luaţi din bazar. Şi-a vândut viitorul unui om de afaceri pentru a putea ajunge la primele turnee cu puncte ATP. A rezistat tentaţiei de a se afunda în mocirla mafiei pariurilor, pentru că, da, i s-a propus să intre şi el în morişcă şi este, poate, singurul jucător care admite acest lucru. A ajuns până pe locul 26 în lume, a urcat abrupt, s-a accidentat şi s-a prăbuşit la fel de abrupt. S-a căsătorit. Şi-a dat seama că nu va juca tenis la infinit. S-a gândit la bani.

Wikipedia minte când scrie că are în cont 3,2 milioane de dolari. Presiunea din viaţa socială vine cu el pe teren. Înfrângerea de la fileu vine cu el în camera de hotel. Dar toate astea sunt mai uşor de suportat în doi. Andreea îl însoţeşte peste tot. Chiar şi la acest interviu. Anul acesta, Hănescu a pornit de la zero, de la turnee mici, cu tribune pe două-trei rânduri, dincolo de care se văd hale industriale. Şi-a dat seama că trebuie să schimbe ceva şi acel ceva este introvertirea blestemată care l-a tot urmărit. A apelat la un life-coach, a reînceput să câştige. Acum e pe locul 58 în lume. Dar vameşii de pe Otopeni tot nu sunt mulţumiţi. Îl compătimesc: „Aoleu, 58, aşa rău ai căzut?".

Victor Hănescu duce cu el toate astea. Şi, pentru prima dată, vorbeşte despre momentele în care a ajuns să urască tenisul, despre blocaje şi despre eliberarea din captivitatea eşecului. Acum, că ştim, s-ar putea să ne gândim mai bine şi să realizăm că Victor Hănescu, românul nostru, nu e un jucător care şi-a ratat cariera. E mai degrabă o poveste de succes.

„Weekend Adevărul": Povesteşte-ne despre copilărie. Cum ai ajuns la tenis?
Victor Hănescu:
A fost o întâmplare. Părinţii mei au vrut să fac un sport, să nu stau toată ziua în faţa blocului, şi m-au trimis la baschet. Aveam 6 ani şi jumătate şi mi-au zis că înălţimea e bună, dar sunt prea mic ca vârstă. În drum spre casă am văzut terenurile de tenis şi am zis să încerc şi acolo. M-a primit primul meu profesor, Marin Ion. La prima lecţie nici n-am pus mâna pe rachetă, am făcut doar nişte exerciţii cu mingea. A vrut să vadă dacă simt mingea, dacă sunt motric, cum mă mişc. A zis că am reacţionat bine.

Şi ţi-a plăcut la tenis?
A fost un început destul de greu pentru că doi ani nu m-a băgat deloc pe terenul de tenis, am dat numai la gard.

Doi ani ai jucat numai la perete?
Nu la perete, la gard de plasă. Se mirau şi părinţii. „Dom'le, ce face copilu', toată ziua stă în soare la gardul ăla?"

Dar din gardul de plasă nici nu vine mingea înapoi.
Da, păi asta era şi ideea. Antrenorul zicea că aşa îţi faci tehnica. Dădeai o lovitură corectă, te duceai, luai mingea şi dădeai din nou. Dacă dai la perete, vine mingea înapoi şi poţi să mai loveşti şi aiurea. Cam mult doi ani, totuşi, să stai să dai la gard.

„Antrenorul lucra mai mult cu Raluca Sandu“
"Uriaşul din Carpaţi“ a fost cândva pitic: la 6 ani, în vacanţă la mare
"Uriaşul din Carpaţi“ a fost cândva pitic: la 6 ani, în vacanţă la mareAşa făceau toţi copiii?
Cei care aveau situaţie materială mai bună se antrenau, de obicei, pe teren. Şi, cu toate acestea, mulţi dintre ei renunţau, iar eu, care dădeam toată ziua la gard, am continuat să merg.

Şi prima intrare pe teren cum a fost?
M-a luat antrenorul să schimbe nişte mingi cu mine, eram foarte bucuros. Şi, încet-încet, am început să joc, să intru în competiţii. Dar la primele am pierdut mereu în primul tur. Şi am pierdut rău, numai 6-0, 6-1. Părinţii se îngrijorau, antrenorul le zicea să aibă răbdare.

Şi primul meci pe care l-ai câştigat?
Nu-mi mai amintesc. Mai ştiu doar primul meci pierdut. M-a bătut un băiat, Stoian Mihai, cu 6-0, 6-1. El a jucat după aceea destul de bine, dar numai prin România, n-a putut trece mai departe. Dar atunci juca mult mai bine decât mine.

Au fost momente când ai vrut să renunţi?
Au fost. La început făceam şi înot şi mă duceam la tenis direct de la bazin, foarte obosit. Antrenorul m-a pus atunci să renunţ la înot. Iar pe la 12 ani am avut un an foarte bun, câştigam toate concursurile prin Bucureşti. Iar pe la 13-14 ani a început greul. Am avut o cădere, antrenorul nu prea se mai ocupa de mine, lucra mai mult cu Raluca Sandu, care juca şi foarte bine atunci, mă rog... Plus că nu aveam bani să plec la turnee.

„Firicel Tomai m-a luat de la zero“
Părinţii tăi ce meserii aveau?
Tata era inginer la ICPET, pe la IMGB, iar mama lucra la o întreprindere care s-a desfiinţat. Nu aveam o situaţie materială prea bună. Oricum, nu-mi permiteam să merg până la Galaţi, de exemplu, să stau acolo o săptămână pentru un turneu. Chiar îmi amintesc că tata m-a întrebat: „Victor, ce facem?". Şi am ajuns la concluzia că nu pot merge mai departe, pentru că alţii plecau la turnee şi progresau, iar eu stăteam pe loc.

Şi?
Şi mă gândeam să renunţ, dar norocul a fost că s-a înfiinţat la Liceul „Emil Racoviţă" o clasă de tenis, prima din ţară, şi m-am înscris acolo. Aşa l-am întâlnit pe Firicel Tomai, omul care m-a ajutat cel mai mult în carieră. El era profesor acolo, la „Racoviţă", avea 26-27 de ani, făcuse tenis, dar a trebuit să renunţe din cauza unei accidentări. Îmi amintesc că venit la început şi ne-a zis: „Hai să vedem care e cel mai bun din clasă, să vă văd cum jucaţi!". După ce m-a văzut jucând, mi-a spus: „Tu o să ajungi jucător mare!". După o vreme, am aflat că el le spunea colegilor lui: „Bă, l-am găsit pe unul înalt, aşa, subţirel, o să-l fac mare". Ăia râdeau de el: „Ce să joace, nu-l vezi că abia se mişcă pe teren?".

A fost un moment decisiv, faptul că ai întâlnit un om care a crezut în tine.
Da, Firicel a crezut în mine şi m-a luat de la zero. Mi-a zis că într-un an trebuie să-i bat pe toţi din clasă şi să nu-mi ia mai mult de un game sau două pe meci. Eu nu prea credeam că pot să fac asta, dar aşa s-a întâmplat. Şi, după doi ani de lucrat împreună, am ajuns cam cel mai bun din ţară, iar la 18 ani am ieşit campion naţional.

Faptul că erai favoritul lui nu i-a deranjat pe ceilalţi colegi?
Ba da, chiar au fost discuţii. Numai că Firicel mă antrena suplimentar după orele pe care le aveam la şcoală, o făcea în timpul lui liber şi o făcea pe gratis. El, în timpul ăla, putea să facă ore cu alţii, pe bani.

N-ai avut tentaţii de licean, cu fumat, cu anturaj?
Eu am fost un copil mai retras şi destul de serios. Când mă angrenam într-o chestie, mă ţineam de ea, mai ales când am văzut că omul ăsta, Firicel Tomai, pune atâta suflet. Nu-mi permiteam să fac prostii. Dar nici nu eram genul, toată ziua eram cu tenisul.

"Aoleu, cu ăsta joc eu, frate?“
Crezi că firea ta mai retrasă te-a împins către un sport individual?
Ce să zic, nu ştiu câţi ar fi rezistat ăia doi ani, să stai ca nebunul şi să dai în gardul ăla. Eu am ascultat de antrenor şi, dacă îmi zicea să stau acolo, stăteam, credeam că aşa e bine.

Prima ieşire în străinătate cum a fost?
Victor Hănescu, la 11 ani, alături de primul său antrenor, Marin IonVictor Hănescu, la 11 ani, alături de primul său antrenor, Marin Ion
A fost la un turneu de juniori în Italia, la Milano. Aveam vreo 17 ani, era prima mea deplasare, n-aveam nici haine, mi-a dat antrenorul nişte tricouri de-ale lui. Aveam un bagaj de mână, când am ajuns în Italia, mi-am luat de pe acolo nişte pantaloni scurţi şi nişte adidaşi dintr-o piaţă, cam cum te-ai duce în bazar la Piaţa Sudului. Eu purtam şi număr mare şi erau ieftini, probabil nu-i cumpăra nimeni. Am picat să joc cu un francez, Julien Benneteau, care şi acum e jucător mare. Întrebam şi eu pe acolo: „Care e ăla cu care tre' să joc eu?". Zice: „Uite, ăsta care se schimbă acum". Mamă, şi văd un băiat din ăsta îmbrăcat impecabil, numai în „Nike", echipament, bandană d-aia pe cap, manşete la mâini. Zic: „Aoleu, cu ăsta joc eu, frate?!".

Şi cum a fost meciul?
M-a bătut cu 6-0, 6-0. Am venit acasă dezamăgit, nu ştiam ce să mai cred. Dar după vreo trei ani m-am întâlnit din nou cu Benneteau şi l-am bătut. Pe la 20-21 de ani recuperasem mult de tot, îl ajunsesem ca nivel.

Primii bani din tenis: „Mamă, merg acasă cu o mie de dolari!"

Cum ai făcut primul punct ATP?
La Galaţi şi la Bacău am făcut primele două puncte ATP.

La Galaţi sau la Bacău?
La Bacău! Pe urmă am găsit un sponsor, de fapt, am semnat un contract pe viaţă la 18 ani cu un om de afaceri libian, Johnny Jabra. Era un contract prin care mă angajam ca, atunci când voi ajunge jucător, să dau procente din ce câştig. N-am avut de ales, a fost singura mână care mi s-a întins. Am zis că măcar să ajung acolo, sus, că dacă ajung, dau, ce să fac?

Şi te-a ajutat cu bani?
Da, m-a ajutat cu ceva bani şi am început să joc pe la turnee, am fost prin Croaţia, prin ţările vecine, mergeam cu maşina, cu trenul. Au început să meargă lucrurile, câştigam câte un turneu, luam puncte, am urcat pe 500, am urcat pe 300 şi tot aşa.

Omul ăsta de afaceri a făcut un pariu pe tine. Se practică asta?
Atunci se mai practica... El avea afaceri în România şi era pasionat de tenis. Avea un prieten care se ocupa, un fel de manager, şi antrenorul meu l-a sunat pe managerul ăsta.

Şi cum a decurs acest contract?
A mers foarte mulţi ani. Eu am ajuns la un nivel înalt, unde se câştigau bani, şi l-am respectat, plăteam acel procent. La un moment dat, a devenit greu pentru că în tenis se câştigă bani, dar sunt şi cheltuieli mari. Plăteam antrenor, deplasări şi nu mai rămâneam cu mare lucru. Eram supărat că nu prea strângeam nimic şi atunci antrenorul a discutat cu sponsorul şi Johnny a înţeles, îl respect şi îl apreciez pentru lucrul ăsta. A zis: „Din momentul ăsta, eşti liber, nu mai vreau niciun ban". Oricum, el şi-a scos investiţia şi ceva în plus, dar a fost foarte corect şi am rămas în relaţii bune.

"Cheltuielile anuale ajung şi la 100.000 €"
Îţi mai aminteşti de primul turneu la care ai câştigat ceva bani?
Eram la început şi m-am dus la un turneu în Croaţia fără niciun ban. M-am întors cu vreo 1.000 de dolari şi mă gândeam: „Mamă, merg acasă cu 1.000 de dolari!". Eram foarte mândru, îmi plăcea sentimentul.

Ţi-ai cumpărat ceva?
Nu prea cumpăram, că trebuia să reinvestesc în mine. Ştiu că la început am investit într-o garsonieră pe care o aveau părinţii mei, am renovat-o şi m-am mutat singur acolo.

Toată lumea crede că tenismenii sunt extraordinar de bogaţi. Te uiţi pe Wikipedia şi vezi că Victor Hănescu a câştigat în carieră peste 3 milioane de dolari.
Lumea trebuie să înţeleagă că, deşi se câştigă mulţi bani, sunt şi cheltuieli foarte mari. Ca să merg acum la un turneu în Australia trei săptămâni cu antrenorul meu, eventual şi cu soţia, poate mă costă 20-25.000 de euro. Nu mai vorbesc dacă mai ai şi preparator sau alţi oamenii în staff. Deci trebuie să câştigi peste suma asta ca să rămâi măcar cu ceva. Dacă treci de un tur sau două, abia îţi scoţi banii pe deplasare. Iar în final vezi că nu se strâng atât de mulţi bani. Doar dacă reuşeşti să câştigi turnee mari şi să ai contracte de publicitate, cum au Federer, Nadal sau Djokovici.

Când mergi la un turneu, nu ai nişte facilităţi asigurate?
Eu îmi plătesc biletele de avion, care sunt foarte scumpe, îmi plătesc masa, îmi plătesc antrenorul. Hotelul îl ai asigurat, dar numai pe timpul turneului. Dacă ai pierdut şi vrei să mai rămâi până la următorul turneu care poate urmează să se desfăşoare în aceeaşi ţară, trebuie să plăteşti. Poate tu ai pierdut marţi şi următorul turneu începe lunea viitoare. Vrei să rămâi acolo, să te antrenezi cu alţi jucători. Trebuie să plăteşti. Cheltuielile anuale pot ajunge şi la 100.000 de euro.

Poţi să ne spui cam cu câţi bani ai rămas din cei peste 3 milioane de dolari câştigaţi oficial la turnee?
Cu mai puţin de jumătate. Există o presiune a banilor odată ce înaintezi în vârstă, pentru că trebuie să îţi asiguri toată viaţa cu ce câştigi până la 33-35 de ani. Pentru că nu ştii să faci altceva decât tenis. Oricum, dincolo de bani sunt şi multe satisfacţii. E o senzaţie să câştigi un turneu ATP, să câştigi un meci de Cupa Davis sau să ajungi în sferturi de finală la un Grand Slam.

Despre mafia pariurilor: „Mi-au oferit o sumă mare ca să pierd un meci!"

Cum a fost la prima participare la un turneu de Grand Slam?
Prima dată, am jucat la Roland Garros în calificări. Aveam emoţii, am văzut arenele alea, lume. Am jucat cu un francez şi am pierdut, dar eram foarte supărat pentru că arbitrul vorbea numai în franceză şi nu înţelegeam nimic. Am zis că nu mai merg niciodată la francezi, dar mi-a trecut, şi la Roland Garros am avut cel mai mare rezultat al meu, sferturi de finală.

Cum te-ai simţit atunci, când ai ajuns în sferturi?
A fost o mare bucurie, mai ales că ştii de unde ai plecat, că te-ai chinuit, că ai mers cu trenul, că n-ai avut ce să mănânci. E un moment deosebit să ştii că ai jucat cu cei mai buni din lume.

Ai pierdut atunci în faţa lui Federer. Ce jucător te-a impresionat cel mai tare dintre cei pe care i-ai întâlnit?
Fiecare are ceva deosebit. Şi Federer, şi Nadal, să joci cu Nadal pe zgură e ceva deosebit. Nu poţi să-ţi imaginezi cum vine mingea de la el! Şi asta o spune un profesionist care joacă toată ziua cu jucători de top. Am jucat cu Nadal la Foro Italico, în faţa a 20.000 de oameni, şi m-am simţit extraordinar, chiar dacă am pierdut, pentru că am jucat un tenis foarte bun.

Cârcotaşii vor spune că îţi aminteşti cu plăcere înfrângerile.
Da, în România, dacă pierzi la Federer, eşti prost, dacă te bate Nadal - la fel. Presa m-a făcut şi dopat, a scris că vând meciuri pentru pariuri, tot felul de minciuni.

"A fost o tentaţie mare“
Pariurile au luat o mare amploare, sunt tot mai multe suspiciuni la adresa sportivilor. Resimţi aceste lucruri?
Dacă ştii că eşti curat, tu îţi faci treaba şi joci, dar e adevărat că sunt meciuri care sar în ochi, par ciudate. Dar nu poţi să spui despre orice jucător care pierde şi care nu e în formă că vinde meciuri.

Tu ai avut vreodată propuneri să pierzi un meci în schimbul unei sume de bani?
Da, am avut. Eram mai tânăr, cred că la primul meu meci într-un turneu ATP, în Croaţia, la Umag. Eu nu puteam să concep aşa ceva, că poate să vină cineva să-mi ofere bani ca să pierd un meci. Eu îmi doream să joc şi să câştig.

Şi cum a fost, au venit la tine şi ţi-au spus direct?
Da, cred că erau din mafia pariurilor. Mi-au oferit o sumă mare de bani şi mi-au spus că îi interesează ca eu să pierd meciul. Nu ştiam ce să fac, era o sumă mare. Mi-am sunat antrenorul să-i spun ce se întâmplă şi el mi-a zis că nici nu vrea să audă de aşa ceva. Până la urmă, mi-am dat seama că nu pot să o fac, că nu ştiu în ce mă bag. Sunt oameni pe care nu-i cunoşti, e o mafie. Le-am spus că nu mă interesează şi n-au zis nimic, au plecat şi m-au lăsat în pace.

Nu te îngrijorează că lucrurile astea au pătruns în sport, că tenisul a ajuns într-un fel la mâna unor mafioţi? Tu erai atunci un tânăr fără prea mulţi bani, puteai să accepţi.
Da, a fost o tentaţie mare. Dar m-am gândit că e mai important să dorm liniştit noaptea. Poate n-o să fiu cel mai bogat, dar ştiu că nu mă caută nimeni pe acasă. Până la urmă, am tot ce îmi trebuie, am o casă, am o maşină, sunt sănătos. Nu am nevoie de aşa ceva.

De ani buni eşti tenismenul român numărul 1 şi totuşi, în ţară, ai fost de multe ori criticat.
Au fost multe critici la adresa mea. Că sunt prea moale, că nu am mental, dar pe de altă parte am fost mereu numărul 1. Dacă eu sunt aşa, ceilalţi cum sunt? Toţi se uită la partea negativă a lucrurilor. Greu găseşti pe cineva în România să zică: „Bravo, Hănescule, pentru ce ai reuşit!". Când vezi ce condiţii au cei de afară şi cum sunt ajutaţi, poţi spune că eu m-am autodepăşit. Nu spun că am fost perfect, nu spun că nu am şi greşit, dar...


„Gândeam negativ, mă închisesem în mine“

Mulţi te-au acuzat că-ţi lipseşte forţa mentală, că eşti introvertit, dar asta pare mai degrabă ceva nativ, o trăsătură pe care tu ai încercat să o schimbi.
Da, aşa este. Şi a fost şi sistemul în care am crescut, în străinătate se lucrează cu psihologi de la vârste fragede, sunt ajutaţi să câştige forţa mentală. Eu, în România, nici nu ştiam pe ce lume sunt. Pe cine să întreb, la cine să mă uit, nu aveam doctor, nu avem fizioterapeut, mâncam ce apucam, nu era internet, să vezi cum fac alţii. Eu accept criticile, dar lumea trebuie să ţină cont şi de aceste aspecte.

Ţi-au lipsit lucruri...
Mi-au lipsit şi nici nu am avut de la cine să le învăţ, pentru că în România nu le vezi. Când vin în România, toţi mă întreabă când mă las de tenis. În afară, toţi spun: „Uau, ce carieră deosebită, eşti locul 60 în lume, fantastic!". Când mă întorc în ţară, mă mai întreabă vameşii pe ce loc sunt. Când le zic că sunt pe 58, spun: „Aoleou, pe 58 ai căzut?!". Sau tot la aeroport, strigă câte unul după mine: „Bă, Hănescule, mai câştigi şi tu vreun meci?". Te apasă toate lucrurile astea.

Te afectează psihic?
Da, în străinătate foarte mulţi lucrează pe partea asta mentală de mici şi îi învaţă cum să gândească, cum să managerieze situaţiile dificile. În România nu te învaţă nimeni, eu am început acum, după 30 de ani, să lucrez cu cineva pentru partea psihică. Toţi se întreabă cum joacă Federer atât de bine în momentele decisive, cum de Djokovici ajunge numărul 1. El a zis că şi-a schimbat alimentaţia, dar hai să fim serioşi, nu poate fi numai asta. S-a văzut că a venit cu o forţă psihică în plus.

Cu cine ai început să lucrezi la partea psihică?
Acum, în perioada asta de revenire, am beneficiat de un life-coach, un olandez care e specializat pe tenis.

Ce face un life-coach?
El nu are treabă cu tenisul, tactic sau tehnic. Scopul lui e să te ajute ca om în afara terenului, să gândeşti pozitiv, să te cunoşti mai bine. Vine cu lucruri mici care te ajută şi pe teren. M-a ajutat foarte mult, e o mentalitate diferită faţă de ce gândeşti în România. Să fii mereu pozitiv chiar dacă treci printr-o perioadă grea.

Cum te-ai hotărât să apelezi la o astfel de consiliere?
Eu ajunsesem să gândesc negativ, să mă închid în mine. Nu mai comunicam cu oamenii, nu mă mai bucuram de lucrurile simple, mă gândeam la partea financiară, să strâng mai mulţi bani. Dar mi-am dat seama că nu banii sunt cheia. Am început să mă bucur de unele lucruri simple pe care înainte nici nu le observam.

„Firea introvertită vine din familie“
Cum decurge relaţia cu acest life-coach?
E o metodologie destul de subtilă. El călătoreşte cu mine, a fost şi în România, a stat cu mine în casă, a vrut să-mi cunoască părinţii, soţia. Intră în viaţa ta şi te ghidează puţin. E un proces care necesită timp, în primă fază nu înţelegeam nimic.

Ţi-a spus şi care sunt cauzele atitudinii tale retrase?
Faptul că sunt mai introvertit, cred că e un lucru care vine din familie, un lucru nativ. Eu mi-am dorit mult să mă schimb pentru că nu-mi plăcea cum eram ca persoană, iar caracterul meu introvertit mi-a afectat cariera. Omul ăsta m-a ajutat destul de mult şi lucrurile merg înspre bine.

Ai avut o perioadă grea, ai jucat în ultima vreme numai turnee mici.
Da, am fost accidentat, mi-a fost foarte greu. Am jucat turnee mai mici, am câştigat o parte din ele şi am reuşit să urc până pe locul 58 în clasamentul ATP. Urmează să plec la Moscova, Basel şi Paris, unde sunt turnee ATP. În ianuarie, la Australian Open, cred că voi fi pe tabloul principal.

Acum ai 31 de ani. Crezi că mai poţi reveni să mai joci un sfert de finală la turneele de Mare Şlem?
Da, cred că pot asta. Am încredere în mine şi cred că mai am multe de arătat în tenis.

„Dacă nu mă accidentam, n-aveam timp nici să mă căsătoresc"

Victor şi Andreea Hănescu, în ziua nunţii lor: 23 iulie 2011

Din afară, pare că viaţa de tenismen e numai lapte şi miere.
E frumos că te plimbi peste tot, că eşti mereu în altă ţară, în alt oraş. Dar, în acelaşi timp, e un ciclu, în fiecare an se repetă aceleaşi turnee. Devine obositor. Ia-ţi bagajul, schimbă hotelul, caută bilete. Şi, în general, jucătorii de tenis trăiesc într-o lume destul de falsă, pentru că nu au contact foarte mare cu exteriorul. Hotel, turneu, competiţie, sală. Simţi nevoia să mai ieşi, să bei o cafea, să vezi oraşul. Uneori nu mai ştii de tine, toată ziua tenis, antrenament, meci, hotel, nu mai ştii cum e viaţa adevărată.

Ţi s-a întâmplat vreodată să nu ştii în ce oraş eşti?
Am plecat odată din Rusia, unde era foarte frig, şi am ajuns la Valencia târziu în noapte. Am luat maşina, m-a dus la hotel şi, fiind foarte obosit, m-am culcat. A doua zi, când m-am trezit, nu mai ştiam unde sunt. Altă cameră de hotel, mă uit pe geam - era soare, oameni la mânecă scurtă, „unde sunt, frate?". Mi-au trebuit câteva momente să procesez că am plecat şi sunt la Valencia. S-a întâmplat aşa de repede...
Agassi vorbeşte în cartea lui despre cum îl influenţa în carieră relaţia cu soţia de atunci, Brooke Shields. Cât de mult contează viaţa personală?
Dacă soţia sau prietenii trag de tine să mergi în cluburi, te afectează. Ca sportiv de performanţă, nu ai voie să pierzi nopţile.

Cum a fost după ce te-ai căsătorit?
A fost greu după ce m-am despărţit de Firicel Tomai, am simţit că trebuie să încep o viaţă nouă, eram însurat, mă afectau lucrurile din afara terenului. Preluam în teren lucrurile din viaţa personală, eram cu gândul în altă parte, îmi făceam griji pentru viitor, pentru familie. Am avut noroc că soţia m-a susţinut foarte mult.

Soţia merge cu tine la turnee?
În ultima perioadă a fost aproape peste tot cu mine.

Joci mai bine când e ea în tribună?
E important când călătoreşti aşa mult să ai pe cineva lângă tine, te ajută.

Cum v-aţi cunoscut?
Într-un cerc comun de prieteni. Eram accidentat la spate şi am stat destul de mult acasă în acea perioadă. Atunci am cunoscut-o pe Andreea, pentru că, altfel, probabil că nu aş fi avut timp nici să o cunosc, nici să mă căsătoresc. Până la urmă, accidentarea a avut şi părţile ei bune.

Unde vă place să mergeţi în vacanţă?
Anul ăsta am mers pe Transalpina. Îmi place să merg în ţară pentru că sunt multe lucruri frumoase, iar în străinătate plec mereu cu tenisul.

Te gândeşti cu groază la momentul retragerii din tenis?
Nu, în treaba cu life-coachingul e integrată şi partea de după tenis, pentru că foarte mulţi au o cădere după ce se retrag. Ies din tenis şi nu mai ştiu ce să facă după ce toată viaţa au făcut asta. Nu ştiu să discute cu oamenii, să socializeze, iar life-coachingul te ajută să treci peste aceste momente.

„Mi-ar plăcea să le ofer şanse unor copii“
Te-ai gândit ce o să faci după?
Mă gândesc ca, în timp, să deschid un club de tenis, poate o academie. Îmi doresc să am un club care să ofere condiţii bune, să-i ajut pe copii să înveţe tenis, să se dezvolte. Dacă acest club ar merge bine financiar, atunci aş putea ajuta şi nişte copii talentaţi, dar fără posibilităţi. Ar fi extraordinar. Şi mie mi-a oferit cineva o şansă şi mi-ar plăcea, la rândul meu, să le ofer şanse altor copii să ajungă unde am ajuns eu.

Mai poate un copil sărac, cum ai fost tu, să reuşească în tenis, la cum arată astăzi lucrurile?
Acum, la tenis vin în general copiii bogaţi. Vin la antrenamente cu maşini scumpe, au echipament foarte bun. Acum este şi mai greu pentru un copil fără bani decât era pe vremea mea. E chiar imposibil, la cum arată lucrurile acum.

Episodul Wimbledon: regrete şi explicaţii

Unul din momentele urâte ale carierei lui Victor Hănescu s-a petrecut în 2010, în turul 3 de la Wimbledon. Şicanat de câţiva spectatori, românul i-a înjurat şi a scuipat în direcţia lor, după care a abandonat meciul. Victor explică: „La un moment dat, au apărut în tribună nişte indivizi care mă tot insultau. Îmi strigau: «You are a big loser!», îmi ziceau că o să pierd, tot felul. M-am dus la arbitru de mai multe ori şi a zis că nu poate să se bage. Când am făcut o întindere şi am chemat doctorul, iar m-au insultat: «Eşti mort, o să pierzi». Când am revenit să joc, m-au înjurat şi mai rău şi atunci mi-am ieşit din fire. Am servit afară, am refuzat să mai joc, am făcut acel gest, asta a fost. Acum regret şi cred că am învăţat din acea greşeală. Am primit 15.000 de euro amendă, ulterior redusă la jumătate întrucât s-a dovedit, în urma unei anchete, că arbitrul minţise în raport. A spus că erau nişte suporteri care mă încurajau".

citeste totul despre: