Unde sunt bărbaţii de altădată, domnule Manolescu?
0
Cu pietate intelectuală, mărturisesc că sunt feministă. Şi spun “pietate” clar şi distinct, deşi poate mai potrivit ar fi cuvântul “smerenie”: pietate faţă de luptele unor femei care au înţeles libertatea nu ca pe un concept abstract sau ca pe idee de apărat, ci ca pe prezenţă palpabilă şi necesară de a fi în lume.
Femei cărora le datorez drepturi civile şi politice pentru mine şi restul femeilor, drepturi pe care istoria le-a înregistrat ca fiind acordate cu generozitate şi într-o formă de renunţare paşnică de către bărbaţi. Femei care au scris folosind pseudonime masculine pentru a putea scrie sau nu au scris deloc înghetându-şi frazele, dar coexistând cu ele în minte şi în spirit. Femei care au înţeles ca autonomia nu e îndreptăţire masculină, ci e un drept natural. Femei care au refuzat să fie “al doilea dex”, corelativul masculinitătii, să accepte că bărbatul este “măsura tuturor lucrurilor”, femei pe care spriritul vremii le-a etichetat drept: ”demente”, “periculoase”, “mame denaturate” (de câte ori ne e dat să auzim sintgama “tată denaturant?”) şi pe care, în textul sau, Nicolae Manolescu le consideră mai puţin femei, femei defeminizate. Femei care au trăit în minorat şi au cerut cel mai simplu lucru din lume: egalitate. Cu pumnul ridicat uneori, e drept, pentru că revendicările nu le faci cu palmele întinse gracil şi suflând în aer bezele.Cu riscul de a fi ostracizate, insultate, batjocorite, lovite, dispreţuite, repudiate de taţi, parteneri, familie, mediu proxim, separate de copiii lor. Cu greutatea alegerii dintre creier şi uter, de multe ori. Cu riscul de a li se imputa că optează pentru o “manieră şocant nefeminină“ de a acţiona.
Sunt feministă si trebuie sa explic de fiecare dată de ce. Nu e un dat ontologic, nu te naşti feministă aşa cum nu te naşti femeie, ar spune, nu-i aşa, “partenera de arme şi de viaţă” a lui Sartre? Sunt feministă alături de multe femei, unele vizibile în spaţiul public, altele respingând cu fortă feminismul ca şi alte isme. Le ştiu pe bunicile care ”vocifează dizgraţios cu ocazia unor manifestaţii publice, blestemând ca nişte mahalagioaice sau făcând gesturi obscene”. Le ştiu şi pe femeile care au tupeul nemarginit, scandalos de non-feminin, de a cere urgentarea ordinului de protecţie în cazul violenţei domestice. Femei care încă mai aprind lumânări pentru cele 800 de femei moarte în urma bătăilor „din prea multă iubire” şi a unui stat impotent pentru care violenţa este o bagatelă, infinit mai puţin importantă decât marile subiecte ale politicului. Le-am văzut pe infirmierele care scandează “obscen”, uitând de gracilitate si blândeţe, că vor salarii decente. E, în definitiv, o formă de promiscuitate. Da, infirmerele şi educatoarele au un salariu de două ori mai mic decât al jandarmilor - în deplină consistenţă cu utilitatea socială a profesiilor, dar şi cu genizarea meseriilor, nu-i aşa? Am privilegiul de a cunoaşte o parte din mamele care au protestat bărbăteşte, uitând de graţie şi de docilitate, de faldurile fustelor şi de surâsul duios, de mamă, ridicându-şi impertinent poalele şi scandând pentru condiţii rezonabile în maternităţi. Am fost părtaşă de mult prea multe ori la confidenţe crude, dureroase, de confesional, pe care le femeile le fac doar între femei, despre profesori şi mentori hărţuitori, violatori latenţi, agresivi. Unde au dispărut “tandreţea, delicateţea, gustul, devotamenult, frumuseţea şi farmecul?”
Întru paritate a scriiturii, o sa inserez şi eu o anecdota, mult mai puţin savuroasă decât cea a lui Andrei Pleşu apud Nicolae Manolescu. Cu câteva luni în urma, Parlamentul României a primit o delegaţie oficială a unor parlamentari din Arabia Saudită: 7 bărbaţi şi o femeie, reprezentanti desemnaţi, nu aleşi, în Consiliul Consultativ, legislativul unicameral, un hibrid instituţional interesant. Pe un ton amestecat, nu fără umor sau fără cruzime, pe jumătate ghiduş, pe jumătate meschin, am fost prezentată şi drept “a Romanian feminist”. Nu am bemolat nimic, nu am glosat pe subiect, nu am văzut nici curiozitatea obişnuită, nici surâsul împăciuitor, nu am simţit nicio forma de condescendenţă sau de ostilitate, ba dimpotrivă. Mi s-a răspuns cu toata serioziatea ca Parlamentul Arabiei Saudite este “pro-women”( pro-femei). Mai mult, a urmat observaţia că există cote de gen în legislativ şi o normă de reprezentare de 20% femei din totaul de 175 de parlamentari. Ei bine, în Parlamentaul României exista un procent de 11% femei şi nu există cote de gen, de unde deputaţii arabi au dedus simplu că “e greu să fii femeie în România”, că Arabia Saudită ar putea fi un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte reprezentarea politică a femeilor. Toate elementele discuţiei şi ale întregului context participau la o poveste suprarealistă în care care nimic nu era suficient de şocant sau de tragic, din care până şi Vian ar fi ieşit mustăcind amuzat.
Nu ştiu unde sunt nici iernile, nici femeile de altădată. Mi-e teama că nu ştiu nici unde sunt bărbaţii de altădată şi nici nu cred că vreau să aflu. Însă ştiu că genul e creator de destine pentru ambele sexe. Că sunt femeie şi cetăţeană deopotrivă pentru că înaintea mea au existat femei care a ales “maniere şocant nefeminine” de a cere lucruri contraintuitive, scandaloase, ca egalitate şi libertate. Şi, dintr-o formă de suroritate, simt nevoia să mă înclin în faţa lor şi să le mulţumesc cu smerenie şi recunoştinţă, într-o manieră şocant de feminină, poate.
Se încarcă comentariile...
