„Umărul scriitorului” care dărâmă

Văd numele meu folosit cu oarecare timiditate într-un articol semnat de Peter Demeny, scriitor român de etnie maghiară. Ce onoare! Până acum, noi doi ne-am contrazis pe la subsolurile articolelor domniei sale, în legătură cu unele afirmaţii pe care le-a făcut la adresa majoritarilor din această ţară, care este ţara mea, dar şi a lui, nu-i aşa?

De la subsol, observ că am fost promovat la un etaj superior, ceea ce chiar mă flatează. Dar, mă şi obligă să citesc mai cu atenţie scrisul domnului Peter. Şi ce constat? Dânsul se exprimă anevoie în limba română. Cam cum m-aş exprima eu în limba literară maghiară. Numai că eu mă feresc să fiu ridicol şi tac.

Referindu-se la afirmaţiile mele anterioare, P.D. spune: ”I-aş răspunde astfel: orice paralelă e fortuită cât de cât...”.

În cazul în care cuvântul ”fortuit” este folosit cu sensul lui de ”întâmplător”, nu poţi să spui în limba română că ceva este ”fortuit cât de cât”. Automat te duci cu gândul la dialogul purtat, la un moment dat, între un medic şi o femeie cu probleme de sănătate: ”Sunteţi însărcinată, doamnă?” ”Aşa şi aşa, domnule doctor”.

Dar, dacă lui ”fortuit” i s-a atribuit din greşeală sensul de ”forţat”, cum se întâmplă de multe ori, exprimarea lui P.D. se află într-o mare eroare.

Scriitorul se mai întreabă: ”De ce oare ar fi fost un lucru atât de inimaginabil ca localităţile să rămână cu numele de odinioară (cele ungureşti, înţeleg – s.a.)? Graba şi superficialitatea cu care au fost re-numiţi...”. Oare nu trebuia aici ”renumite”, domnule P.D.? Apoi, ”inimaginabilul” dumneavoastră poate fi ”atât de”, sau ”foarte”?

Referindu-se tot la aprecierile mele de odinioară, scriitorul mai spune: ”Mulţumindu-i observaţiile...”, fără să ştie că, la mijloc, mai trebuia un ”pentru”.

Tot în limba română, partenerul meu de dialog scrie negru pe alb: ”...neuitând nici de Vestul pe care îl fluturăm de atâtea ori...”. Vestul poate fi fluturat, domnule P.D.? Ar putea fi acesta un steag, sau o batistă?

Intuiesc ce vreţi să spuneţi cu ”fluturatul” dumneavoastră, cu sensul figurat pe care vreţi să-l atribuiţi acestui cuvânt, dar limba pe care o folosiţi, inclusiv în acest caz, devine şchioapă, infirmă.

Apoi, vorbind despre obsesiva Transilvanie, mult râvnită de către colegii săi minoritari în visurile de după miezul nopţii, domnul P.D. spune aşa: ”După cum bine ştim, arbitrajul de la Trianon a pedepsit-o pe Ungaria (cum ai spune a pedepsit-o pe Maria-s.a.), destrămând-o complet. Ardealul este, de departe, teritoriul cel mai mare pe care Ungaria l-a pierdut şi deci cumva ne simţim...că suntem mulţi şi totuşi nu reuşim nici să ştergem toate prejudecăţile, nici să ne atingem toate scopurile”.

Aici, autorul proaspătului articol ”Umărul scriitorului – despre maghiari şi români”, şi-a dat bine de tot cu stângul în dreptul, cu un talent de-a dreptul scriitoricesc, recunoscând că minoritarii maghiari au, pur şi simplu, prejudecăţi. Cred că cel mai înţelept este, mai întâi, să scăpaţi de aceste prejudecăţi, domnule P.D. Apoi, ne putem aşeza la o masă şi discutăm prieteneşte orice.

Cât despre ”toate scopurile”, acestea sunt bine cunoscute de către majoritari, vă asigur. Îmi este teamă că nu le veţi putea atinge niciodată, din moment ce tot dumneavoastră glăsuiţi aşa: ”Desigur, de vină suntem şi noi. Urletele despre o autonomie fără niciun program concret...”.

Încep să vă respect, domnule P.D.! Vă daţi seama cum ne simţim noi, publicul spectator, în faţa unor asemenea urlete, care nu mai încetează de ani întregi?

În finalul articolului dumneavoastră, ne explicaţi că sarcina unui scriitor este să critice ceea ce nu i se pare în regulă în jurul său (în cazul dumneavoastră, pe românii colocatari – s.a.), aceasta fiind raţiunea lui de a fi.

Astfel, replica dumneavoastră la îndemnul meu anterior de a construi ceva în relaţiile dintre români şi maghiari, nu doar de a critica mereu ”de pe margine”, se dovedeşte a fi de un penibil desăvârşit.

Apoi, încheiaţi: ”Şi mai cred că asta e sarcina scriitorului, umărul pus al lui”.

Închei şi eu, domnule P.D.: în sfânta limbă română a lui Mihai Eminescu, a pune umărul înseamnă a contribui la construirea a ceva pentru binele comun, la înlăturarea unui obstacol care încurcă pe toată lumea etc. În niciun caz, nu înseamnă a dărâma ceva, pentru a-mi fi bine mie, iar celuilalt – rău.