Ştiu, nu vă e străin ceea ce vă spun, la fel e şi-n alte oraşe mari ale ţării. La fel de bine ştiu şi faptul că tot noi oferim pe tavă rezolvarea: bicicleta.

Am încropit un grup de biciclişti, că aşa se cuvine şi le stă bine bicicliştilor, în grup. Eram trei în tabăra pedalatului: eu, Bogdan Lăpăduş şi Paul Gocan, biciclişti care traversăm Clujul spre job-urile noastre, deci ştim a-z cu ce se mănâncă treaba asta. În tabăra cealaltă, a poposit Danny Ungur, pilot de raliuri care nu are nevoie de prea multe prezentări. A acceptat provocarea.

Luni, ora 7.30. Noi, bicicliştii, ne întâlnim într-o benzinărie din cartierul clujean Mănăştur. Ne echipăm, respirăm aerul poluat al maşinilor care stăteau aşezate frumos în coadă. Bogdan şi Paul îşi fixează camerele pentru filmarea din acţiune. Tragem şi noi un cadru haios, pedalatul are mereu în dotare buna dispoziţie. Cei de la volan nu au aceeaşi stare de spirit, nu când stau minute în şir pentru câţiva metri. Danny ne sună că întârzie puţin. Da, aţi ghicit: era prins în trafic! În tabăra noastră, creşte moralul, nu auzisem de biciclişti blocaţi în trafic.

Puţin după ora 8.10. Soseşte şi Danny. Ne facem câteva poze şi un selfie de început. Plecăm. Maşina îşi găseşte cu greu loc în coloană, noi trecem pe rând pe lângă ea. Avem timp şi să-i salutăm. Pornim spre centru. O porţiune în pantă fără pistă, urmată de câţiva metri de pistă fără prea mult sens, căci nu e continuată. Intrăm pe strada Clinicilor, e cunoscută în Cluj, duce drept în centru. Paul, de la trenă, ne face semn că-i goală la propriu strada. Hilar pentru ora aceea. Accelerăm şi ajungem în Piaţa Lucian Blaga. Un semafor şi trecem rapid, ciudat de rapid, din nou, de o zonă arhi-cunoscută pentru ambuteiajele ei: Lucian Blaga - strada Napoca. Prindem verde şi suntem în punctul zero al Clujului. Pe Bulevardul Eroilor, avem pistă şi ne folosim de ea. Pedalăm lejer, maşinile merg şi ele uşor în dreapta noastră. Nu ne-am uitat în spate după Danny. Trecem la fel de uşor şi de Teatrul Naţional, este pistă. Totuşi, notez că nici şi aici nu era acel trafic nebun. Am pedalat moderat pe Dorobanţilor şi am ajuns primii la Biblioteca Judeţeană, punctul terminus al experimentului nostru. Ne-am bucurat, ne-am felicitat şi am sărbătorit cu un baton de ciocolată şi o gură de apă. Ajunge şi Danny Ungur la 3-4 minute după noi. Morala? O trage fiecare.


Totuşi, ce am vrut noi să arătăm prin asta? Întâi de toate, bicicleta este cel mai frumos şi rapid mijloc de deplasare în orice oraş aglomerat din lumea asta. Este sănătos, este prietenos cu aerul şi plămânii locuitorilor, este rapid, este mai ieftin de întreţinut şi face bine la buna dispoziţie în drum spre job.

Mai apoi, am dorit să-i încurajăm pe clujeni să folosească cu încredere bicicletele, fără temeri. Încet şi cu grijă, echipaţi şi semnalizaţi corespunzător. Nu toată lumea trebuie să o facă la fel de rapid precum o facem noi, nu aceasta este ideea. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât autorităţile nu au cum să ne evite, iar şoferii ne vor respecta şi mai mult. Haideţi să umplem străzile Clujului de biciclete, să vedeţi atunci ce oraş frumos vom avea.

În acelaşi timp, am dorit şi să tragem un semnal direct spre autorităţile locale: vedeţi? se poate, dar noi am vrea să se poată chiar pentru toată lumea! Nu toţi au curajul să intre pe partea carosabilă în plin trafic, dar, poate, mulţi şi-ar lăsa maşinile acasă dacă ar exista o infrastructură coerentă de piste. Le-ar folosi doar pentru cazuri excepţionale sau când au treburi programate. Este valabil, sunt sigur, şi pentru cei care sunt părinţi şi-şi duc copiii la grăniţe sau şcoli. Sunt părinte şi biciclist, simultan.

Putem elibera oraşele de maşini. Cred că stă în puterea noastră să schimbăm asta.