SERIAL La început a fost PNA. Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană „pe blat“

SERIAL La început a fost PNA. Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană „pe blat“

În perioada 2002-2005 politicienii ieşeau zâmbitori de la PNA

„Adevărul“ continuă campania despre fenomenul luptei împotriva corupţiei cu povestea apariţiei Parchetului Naţional Anticorupţie, o instituţie înfiinţată în 2002 de guvernul Năstase pentru a lua ochii Uniunii Europene.

Ştiri pe aceeaşi temă

La începutul anilor 2000, premierul Adrian Năstase era supranumit „El Însuşi“. Pe la colţuri se vorbea că ar fi strâns „sub plapumă“ un miliard de dolari – capital propriu. Baronii strigau din teritoriu către procurori: „Vedeţi-vă de treaba voastră, nu faceţi voi ce vreţi!“, iar afaceriştii tranziţiei sfidau totul în jur, în dispreţul surd al oamenilor simpli. Istoria apusului acestei generaţii de băieţi deştepţi se suprapune cu scurta viaţă a unei instituţii: Parchetul Naţional Anticorupţie.

Corupţii devin părinţii anticorupţiei

În iulie 2002, revista „Dilema“ dedica dosarul săptămânal unei teme cu greutate: „Încrederea în justiţie“. Erau publicate rapoarte şi sondaje ale organismelor internaţionale precum Banca Mondială sau Fundaţia Soros, care arătau percepţia românilor faţă de justiţie: procurorii şi judecătorii erau plasaţi pe locul al doilea la capitolul suspiciuni de corupţie, după funcţionarii vamali. 90% din populaţia României era de părere că, de când Guvernul Năstase e la putere, corupţia a crescut sau a rămas la fel ca înainte.

Pe această fundaţie de neîncredere, la sfârşitul verii lui 2002, Partidul Social Democrat, aflat la guvernare, face public anunţul de înfiinţare a noului Parchet Naţional Anticorupţie. Într-un discurs istoric, premierul Adrian Năstase denunţă corupţia şi clientelismul baronilor locali şi arată acuzator cu degetul înspre judeţele care dezvoltaseră „comportamente de stat în stat”.

De ce un partid plin de corupţi – din Kiseleff 10 până la lipitorii de afişe – îşi asuma o asemenea iniţiativă? Politologul Alina Mungiu Pippidi explică: „România era ca într-o cursă de iahturi într-o regată europeană. Păi, cum puteau să intre ungurii în Europa şi noi să nu intrăm? Electoratul sancţiona imediat partidele care rămâneau în urmă. Era un cost politic mare. Ca să fie realeşi, Năstase şi ai lui au mizat pe performanţa europeană. Au fost forţaţi să facă legile anticorupţie şi să înfiinţeze PNA-ul. Dar, ca la toate legile din România, intenţia lor era să nu le aplice“.

„Statul de drept era mimat“

 

De ce e România o ţară coruptă?

Sistemul comunist a anihilat aproape în totalitate proprietatea privată. În 1990 – explică  fostul ministrul de Justiţiei Rodica Stănoiu –, România era ţara cu cea mai întinsă proprietate de stat din fostul bloc sovietic, exceptând Rusia. Astfel, retrocedările şi privatizările din România au reprezentat terenul fertil al unor acte de corupţie albă, sau corupţie invizibilă. „Corupţie albă pentru că este foarte greu de descoperit şi pentru că n-are victime  propriu-zise. Statul este victima. N-are cine s-o reclame“, spune Rodica Stănoiu.

În 2002, Cozmin Guşă avea 32 de ani şi era secretarul general al PSD. A participat şi el la geneza PNA-ului: „În interiorul partidului era un stahanovism din ăsta - «Trebuie să facem totul, tovarăşi, ca să ne integrăm». Dar Adrian Năstase şi tripleta Hrebenciuc – Dan Ioan Popescu –  Mitrea nu credeau că poate exista un organism incontrolabil politic. Procuratura Generală era o glumă. Statul de drept era mimat“.

Pentru ca povestea să capete un aer de carnaval încă de la început, omul îndrituit de PSD să comunice detalii cu privire la o nouă instituţie de luptă împotriva marilor corupţi era cel care avea să fie supranumit Miki Şpagă, pe numele său real Şerban Mihăilescu, aflat în funcţia de ministru pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. 

PNA, o instituţie fără oameni

Înfiinţarea PNA-ului a fost tratată cu atâta seriozitate încât vreme de şase luni nu s-a găsit un sediu adecvat pentru această instituţie care trebuia să bage spaima în hoţii cu gulere albe. S-au încercat tot felul de variante, de la o cazarmă militară la fostul sediu Bancorex. Până la urmă, PNA-ul a primit câteva camere la etajul 5 al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. „Sigur că era greu să le găsim un sediu numai pentru ei“, spune astăzi Rodica Stănoiu, ministru al Justiţiei în 2002.

Dincolo de problemele cu spaţiul, de lipsa calculatoarelor şi a mobilierului, PNA-ul se confrunta, în prima zi de existenţă, cu o îngrijorătoare lipsă de personal. Adrian Miclescu, fost procuror PNA, îşi aminteşte că la 1 septembrie 2002, în prima zi de lucru la noua instituţie, s-au strâns cinci oameni. Asta în condiţiile în care schema prevedea 75 de procurori şi 125 de poliţişti. În atmosfera anilor 2000, nimeni nu avea încredere, nici măcar oamenii din sistemul judiciar. Toţi credeau că PNA-ul e o toană, la fel ca multe alte organisme anticorupţie care apăruseră şi-apoi dispăruseră încet, fără ca cineva să bage de seamă.

Portretul şefului PNA: „Fire blândă, ştiutor de carte...“

În fruntea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost suit Ioan Amarie, procuror-şef la Curtea de Apel Suceava. „He comes from nowhere“ – a fost caracterizarea sumară, dar plină de subînţeles, pe care i-au făcut-o experţii anticorupţie europeni (n.r. – vine de nicăieri). Amarie venea totuşi de undeva şi avea un trecut care-l făcea şantajabil în ochii multora. De numele său atârna producerea unui accident auto în care o persoană îşi pierduse viaţa. Situaţia lui Amarie avea să se complice în 2004 când fratele său, Constantin, decidea să candideze pentru deputăţie, pe listele PSD.

Din caracterizările foştilor săi subalterni, Amarie rezultă a fi un om blajin, moderat, „cu frică de Dumnezeu“. Fostul procuror PNA Adrian Miclescu adaugă: „o fire blândă, ştiutor de carte, bun profesionist şi un om calm“. Nicolae Mischie, baron local cercetat de PNA în 2004, aşterne şi el o tuşă la portretul de cumsecădenie al lui Ioan Amarie: „Când mă duceam la PNA, Amarie ieşea pe hol, se uita la mine şi se citea pe faţa lui… domne… simţeai că îşi făcea probleme de conştiinţă. Se uita aşa la mine şi pe urmă intra la loc în birou“.

Legi numai bune pentru a fi încălcate

Parchetul Naţional Anticorupţie a fost creat după modelul unui organism similar deja existent în Spania. Experţii anticorupţie spun la unison că legile de funcţionare ale PNA au fost corecte şi bine scrise. „PNA a avut un design instituţional bun. Dar ştii cum e? Ai un Mercedes care nu funcţionează. Năstase nu mai putea de gura ălora de la Bruxelles. A zis-o aşa, la modul şmecheresc: «Fac o instituţie şi le iau faţa la fraieri». Şi le-a luat faţa vreun an, după care n-a mai mers“, explică politologul Cristian Ghinea, autorul cărţii „Eu votez DNA“. Traian Băsescu întăreşte ideea: „Nu ştiu în ce măsură Năstase a vrut să funcţioneze acea instituţie sau doar s-o afişeze şi să o folosească. Cert este însă că de la acel PNA s-a ajuns la DNA-ul de azi. Deci, ca instituţie, ca şi concept, a fost un concept corect“.

Explicaţiile eşecului PNA. „Corupţia era uriaşă, dar necesară“

Ianuarie 2003: Inaugurarea sediului PNA (în care îşi desfăşoară activitatea şi DNA-ul de azi). Pe rândul din faţă, de la stânga la dreapta: Ioan Amarie - şeful PNA, Ion Iliescu - preşedintele României şi Adrian Năstase - premierul României. Pe rândurile din spate: Radu Timofte - şeful SRI, Rodica Stănoiu - Ministrul de Justiţie, Gabriel Oprea, Ministru Delegat pentru Administraţia Publică şi Tănase Joiţa, Procurorul General al României. FOTO: Mediafax

Cu toate poticnelile primelor zile, Parchetul Naţional Anticorupţie şi-a început totuşi activitatea. Primele rezultate: Un controlor RATB, doi poliţişti şi un încasator al abonamentelor TVR - bănuiţi de luare de mită. Cazurile sunt atât de şocante în micimea lor încât nici nu mai conta că faptele nu puteau fi dovedite. Presa întâmpină botezul PNA cu un mare hohot de râs.

Oficialii de la Bruxelles realizează repede că românii îşi bat joc de banii europeni investiţi în noul Parchet. Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, vorbea de „peştii cei mari”, neatinşi de Justiţie, în timp ce, de la Bruxelles, raportorul european Emma Nicholson arăta spre „rechinii” pe care puterea îi protejează, urmărind doar „momeala”.

Crapul

La aceste şocuri, PNA-ul reacţionează şi îl arestează, după un flagrant ca în filme, pe Fănel Păvălache, zis Crapul. Păvălache era consilierul ministrului Şerban Mihăilescu, şi fusese acuzat că a pretins şpagă în valoare de 4 milioane de dolari pentru a bloca procedura de lichidare a Băncii Internaţionale a Religiilor. Cazul a făcut valuri în Guvern. Era pentru prima oară în justiţia din România când aveau loc percheziţii în Palatul Victoria. Rodica Stănoiu spune că Mihăilescu a făcut o criză de nervi: „A început să strige «Cum să-l ia pe Păvălache şi eu să nu ştiu?». Zic: «Nu ştiu eu, de ce să ştii tu?». Ideea că omul lui e arestat fără ca el să ştie i s-a părut culmea„.

Fănel Păvălache şi Şerban Mihăilescu

Au urmat cercetări penale deschise pe numele unor oameni grei: Nicolae Mischie – baron de Gorj, Bebe Ivanovici – baron de Ilfov, Marian Oprişan – baron de Vrancea, Florin Serac - prefect de Bihor, Vasile Duţă – senator PSD, Marius Vizer – om de afaceri, Ioan Avram Mureşan – fost ministru PNŢCD al Agriculturii. Toţi erau anchetaţi în stare de libertate, iar opinia publică era convinsă că anchetele se fac de ochii Europei. Dintre toţi, numai Păvălache a fost şi condamnat la închisoare în timpul guvernării Năstase. Freedom House a înregistrat o uşoară creştere în scorul pe anticorupţie al României. Însă evoluţia s-a oprit după câteva luni, iar peştii cei mari pe care îi voiau comisarii europeni n-au mai apărut. „La Bruxelles ne spuneau «Miniştri, aduceţi miniştri pe tavă!». Dar noi nu aveam material informativ de la SRI, cum se dă acum, ca să aducem miniştri. Ca un copil: dacă nu-i dai  lapte – nu creşte”, spune procurorul Adrian Miclescu.
În realitate, blocajul era deasupra SRI-ului.

Sorin Ovidiu Vîntu şi raţiunea de stat a României

Sorin Ovidiu Vîntu a trăit acei ani în libertate, fără ca cineva să-l deranjeze cu vreo întrebare despre falimentul FNI sau despre Banca Agricolă. Asemenea lui, marii îmbogăţiţi ai tranziţiei şi-au văzut liniştiţi de afaceri. Azi, Sorin Ovidiu Vîntu explică pasivitatea organismelor anticorupţie faţă de afaceriştii anilor 2000 în termeni de politică de stat: „Măi copii, a existat o raţiune de stat: statul ăsta trebuia să-şi construiască un capital privat propriu. Trebuia să-şi construiască oameni de afaceri. Trebuia să lase lucrurile să curgă, cu corupţie, cu toate astea, pentru a ne putea dezvolta. Corupţia era uriaşă, dar era necesară pentru a da drumul motoarelor şi, într-adevăr, pe vremea lui Năstase motoarele au început să duduie, la propriu. Banii se învârteau, curgeau pe conductă. Pentru asta se închideau ochii la foarte multe lucruri. SRI este una din instituţiile statului şi trebuia să se subordoneze factorului politic. În plus, mai funcţiona şi un sentiment de patriotism, erau oameni care gândeau şi decideau pentru România“.

Integrarea scuză hoţia

Ceea ce pentru Vîntu era politică de întărire a capitalului autohton, pentru Adrian Năstase era nici mai mult nici mai puţin decât sacrificiu personal în interes naţional. Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei“, în 2006, Năstase afirma că n-a vrut să dea drumul marilor dosare pentru că scopul intrării în Uniunea Europeană ar fi trebuit să scuze mijloacele tipic româneşti: „N-am vrut să dezechilibrez guvernul sau echipele, sau economia, sau partidul, sau...  Aveam un dead-line care era decembrie 2004 pentru încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană. Dacă eu opream maşina în drum ca să fac curăţenie în maşină, maşina n-ar mai fi ajuns la ora respectivă. Miza esenţială, mai importantă decât alegerile, a fost finalizarea negocierilor cu UE. Altfel, ar fi plătit românii cu toţii. Ei nu ştiu lucrul ăsta. Am avut de făcut o alegere. Sigur, eu plătesc acum pentru un lucru pe care l-am făcut în interes general“. 

 

„Ce partide?! Ce Parlament?!“

Seria de explicaţii continuă cu Rodica Stănoiu, ministrul Justiţiei în cabinetul Năstase, care spune că n-au fost mari dosare pentru că în perioada 2002-2004 nici nu aveam mare corupţie: „Erau şi atunci sponsorizări, dar lucrurile nu o luaseră atât de tare razna. Marea corupţie a început mai târziu, la marile retrocedări“.

Şi totuşi, Rodica Stănoiu vine cu cel mai plauzibil scenariu pentru eşecul PNA: „Ce partide? Ce Parlament? Eu am fost prima care a vorbit de muşuroaiele intrapartinice. Am spus: România e condusă de grupuri de interese. În fiecare partid există un Hrebenciuc“.

Relaţiile dintre politicieni erau atât de strânse încât nimeni nu dorea anchetarea adversarilor politici. PSD se opunea chiar anchetelor împotriva unor membri ai Opoziţiei. Ca să poată ancheta miniştri, procurorii aveau nevoie de un aviz al Comisiei Speciale pentru Cercetarea Demnitarilor, subordonată Preşedinţiei. Comisia a refuzat în mai multe rânduri să dea aviz de anchetare pentru miniştrii din cabinetul Năstase.

Inexistenţa denunţurilor tot în această cheie poate fi citită. Procurorul Miclescu, cel care l-a anchetat pe Fănel Păvălache, crede că de la acest caz s-ar fi putut ajunge la ministrul Şerban Mihăilescu, însă Păvălache n-a denunţat decât mulţi ani mai târziu. Toţi, de la funcţionari la miniştri, erau prinşi într-o horă şi învăţaseră că nu pot rezista decât împreună. Atunci când a apărut PNA-ul, multă lume a crezut că e un instrument al PSD-ului pentru a le face dosare adversarilor politici. N-a fost nici măcar atât. Parchetul Naţional Anicorupţie a rămas un steguleţ roşu pe harta de la Bruxelles, o atenţionare că n-avem undă verde spre integrare.

Epoca de pace a PNA era însă pe sfârşite. Schimbarea de putere din 2004 a modificat substanţial funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Ţepele pe care le promitea Băsescu n-au răsărit în Piaţa Victoriei, ci pe Ştirbei Vodă 79-81, la sediul noii Direcţii Naţionale Anticorupţie.

Epilog

- Fănel Păvălache – marea captură a PNA-ului – a făcut 3 ani de puşcărie, după care a dat România în judecată la CEDO pentru că în celulă a trebuit să suporte fumul de ţigară al celorlalţi condamnaţi. A câştigat şi a fost despăgubit cu 10.000 de euro.

- Adrian Năstase a fost de două ori condamnat la închisoare pentru fapte de corupţie.

- Adrian Miclescu şi Alexandru Chiciu, procurori şefi de secţie în PNA în perioada, au intrat în avocatură. Miclescu a fost unul dintre apărătorii lui Năstase în dosarul „Trofeul Calităţii“. Alexandru Chiciu este avocatul Elenei Udrea în dosarele „Gala Bute“ şi „Microsoft“.

- Rodica Stănoiu e supărată că pe Wikipedia au scris despre ea: „remaniată  pentru suspiciune de corupţie”.

Maşină din dotarea PNA

INTERVIU. Ioan Amarie, primul procuror-şef al PNA: „Unii au încercat să-şi infiltreze oameni în PNA. Am primit o listă cu peste 100 de persoane“

„Adevărul“: PNA era, în martie 2002, doar un proiect pe hârtie. Cine v-a propus să deveniţi procurorul general al acestui parchet special şi cum v-a convins?
În 2002 eram procuror general la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava. Mi-am dat seama că în jurul meu se făceau verificări şi mi-a fost  uşor să aflu şi de ce. Eram una dintre propunerile pentru funcţia de procuror general al Parchetului Naţional Anticorupţie, nou înfiinţat. Am fost contactat ulterior de domnul Tănase Joiţa – procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care mi-a comunicat că mă recomandă pentru această funcţie. L-am rugat să nu ma propună pentru ca nu-mi doream acest lucru.  În final, după mai multe discuţii, am acceptat, deşi iniţial am preferat ca dumnealui să nu dea curs acestei propuneri, pentru că nu-mi doream lucrul acesta. Domnul Tănase Joiţa a făcut două propuneri către ministrul Justiţiei, nominalizându-l şi pe Domnul Ionel Slăvoiu, şeful secţiei Parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ministrul Justiţiei ne-a recomandat pe amândoi către Consiliul Superior al Magistraturii. Forul Suprem al Magistraturii ne-a invitat în plen şi după discuţii separate, de mai multe ore, a propus Preşedintelui României să ocup această funcţie. În aceeaşi zi, cred, am fost invitat la Cotroceni şi numit de Domnul Preşedinte Iliescu, prin decret prezidenţial. Nu ştiu  nici astăzi care au fost considerentele pentru care am fost numit şef al P.N.A. Poate pentru faptul că eram deja procuror general de aproape 4 ani, aveam o experienţă de peste 25 ani ca procuror, eram doctor în drept şi făcusem stagiul de perfecţionare la Parchetul Special Anticorupţie din Spania, cu care am avut ulterior, prin Comisia Europeană, strânse relaţii de cooperare instituţională.

Aţi avut o discuţie cu premierul sau cu ministrul Justiţiei înainte de numire? Ce v-au spus?
Am avut mai multe discuţii  cu Domnul Tănase Joiţa, procuror general al României, pe care îl apreciam foarte mult pentru modul în care conducea Ministerul Public. Ulterior, evident, am avut discuţii cu ministrul justiţiei şi cu premierul, deoarece era nevoie de multe lucruri pentru înfiinţarea unui parchet la nivel naţional.

Pe cine cunoşteaţi, la acel moment, la vârful PSD şi în Guvernul României? V-a oferit cineva garanţia că noua instituţie va putea funcţiona?
La acel moment nu cunoşteam pe  nimeni, nici în PSD, nici în Guvern. Înfiinţarea noului parchet depindea de mine şi de cei care, prin lege, aveau mai multe obligaţii. Nu aveam nevoie de nicio garanţie din partea nimănui.
 

Citiţi aici interviul integral cu Ioan Amarie

 

CITIŢI MÂINE ÎN ADEVĂRUL: Cum s-a transformat PNA în DNA

 

 

citeste totul despre: