Ruşine, CFR!

Îţi iei bilet cu patru zile înaintea plecării şi zici că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Un drum Cluj – Constanţa,  mai ales în plin sezon estival şi după o nebunie de festival „Untold” (chiar nemaivăzut), cu oameni strânşi de prin toate zările ţării, care se întorc spre casele lor, sau care deversează pe litoral şi-n marea cea mare este cu adevărat mai mult decât o expediţie.

Luni, 3 august, IR 1746  pleacă cu jumătate de oră întârziere, un preambul explicit pentru ceea ce va urma: un bulgăre de minute pierdute aiurea, rostogolit de la o staţie la alta. Pentru că CFR-ul a ştiut dintotdeauna să-şi umilească la maxim călătorii. De zeci de ani,  fiecare dintre noi a trait in timp calvarul călătoriei cu trenul, înghesuiţi în grupurile sanitare, sau câte 15 într-un compartiment, cu bilete dublate „de la agenţie”, cu vagoane numerotate după aritmetica navetiştilor cheflii, între două jocuri de şeptic, cu destui naşi şpăgari, burtoşi şi slinoşi, mândri în misia lor, cu vagoane împuţite îmbrăcate în gheaţă iarna sau pârjolite de căldură în mijlocul verii.  Dar, mai presus de toate, cu umilinţa supremă contorizată în zeci de minute şi-n ore de întârziere şi, implicit, în indiferenţa proverbială a tuturor funcţionarilor „pe ramură”, de la domnul ministru până la ultimul acar - de regulă, singurul vinovat, incapabili cu toţii să-şi facă hara-kiri sau măcar să-şi ceară scuze în faţa unor semeni pe care i-au batjocorit fără nici cea mai mică remuşcare.

Constant, la fiecare călătorie, implacabil, fără putinţa de a mai îndrepta ceva din starea de fapt, din această degringoladă gestionată de oameni cu lefuri mari şi cu „expertiză în domeniu”, care-i recomandă la partid şi care au gânduri îndrăzneţe cu transporturile în ţara asta, dar sfârşesc lamentabil fără a-şi depăşi condiţia de oameni mici, rânjind fals la poza de grup de pe peronul economiei naţionale. Aceiaşi oameni care au funcţionat dupa un mers al trenurilor, o adevărată carte de căpătâi, bună doar de maculatură atâta timp cât în realitate trenurile au mers după alte reguli, dar niciuna din ele tangentă la bunul-simţ. Şi atunci, la ce bun această falsă impresie a unei a doua armate a ţării, guvernată de o disciplină ireproşabilă, când totul pare un haos, cât miniştrii şi secretari de stat îşi dovedesc impotenţa organizatorică, fiind în fapt nişte ocupători de loc, împinşi de partid pentru a astupa un portofoliu şi a-şi trece în CV că au fost la Transporturi, ca au stat până seara târziu la serviciu şi între două secţiuni  de master plan au mai fredonat „glasul rotilor de tren” ? E bine de ştiut pentru ei şi pentru toţi mahării care vor mai sta în fotoliul de la Transporturi că joca cu trenuleţe pe şinele întinse în copilărie, în sufrageria casei, a trecut de mult.

…Târându-se cu un ultim efort, trenul IR 1746 ajunge în Bucureşti cu o oră si jumătate întârziere, la ora 21:05, cu 45 de minute după plecarea garniturii spre Constanţa…

Probabil toata această peroraţie, pentru unii cu iz de lamentare, pare de-a dreptul stupidă în condiţiile în care este ceva ştiut şi devenit normal ca în România trenurile să întârzie. Trenurile întârzie dintotdeauna  la noi, şi vor mai întârzia, liniile se dilată sau se contractă mai mult decât în Japonia sau orice altă ţară civilizată,  iar pentru toată această veşnică insultă se vor găsi mereu scuze, gata fabricate, din categoria „iarna nu-i ca vara”, sau unele de conjunctură, care însă nu vor atenua nimic din starea de disconfort creată de pierderea unei legături spre o altă destinaţie sau din oboseala psihică şi fizică produsă de o călătorie care, în arşiţa câmpului, pare spre celălalt capăt al pământului. Întârzierile trenurilor în România, fără ca niciun responsabil să răspundă  pentru asta, fără ca nimeni să plece capul în pământ şi să se simtă jenat de cele întâmplate, fără ca nimeni să aibă măcar intenţia de a mai remedia ceva din acest haos… „organizat”, trădează o lipsă acută de respect şi virusează societatea. Este încă o dovadă a faptului cât de puţin însemnăm unii în ochii celorlalţi, Ţara se rupe în două: unii se scobesc în nas sau sforăie vârtos în băncile Parlamentului, dar sunt gata să-şi voteze dublarea indemnizaţiilor, alţii se plâng de lucruri mărunte cum ar fi întârzierea unui tren, ori de facturile la întreţinere, ori de virusul ăsta numit „caniculă”.