România în faţa ziariştilor aroganţi

În urmă cu câteva zile, un ziarist din Marea Britanie, Jeremy Clarkson, a afirmat negru pe alb: „România este o ţară frumoasă, dar are localităţi înapoiate chiar şi pentru Iisus”. A mai făcut referire şi la ţiganii noştri, se putea altfel?

Domnia sa are notorietate, iar ceea ce afirmă, în general, este ascultat de multă lume, inclusiv din afara ţării lui.

Constat că afirmaţiile acestui om, obişnuit să adreseze uneori ironii usturătoare la adresa mai multor ţări care nu s-au ridicat la nivelul de dezvoltare al Regatului Unit, mă chinuie, mă dor aproape fizic.

Ţara mea a fost numită de către Papa Ioan Paul al II-lea, de a cărui binecuvântare m-am bucurat la Vatican, „Grădina Maicii Domnului”. Luminatul Papă a numit-o aşa ştiind bine că această Grădină ascunde frumuseţi nebănuite dar şi locuri mai sărace, în care oamenii trăiesc mai greu, mai aspru, ca în timpuri mai vechi.

Cu mintea mea, multă-puţină, întreb: În care ţară nu există şi localităţi mai puţin dezvoltate? În care oraş nu există zone mai sărace, sau chiar subdezvoltate, cu unele excepţii, în care se încadrează şi oraşele-silicon născute peste noapte din petrodolari?

Când am fost prima dată în Statele Unite ale Americii, aveam de gând să aduc în ţară un pumn de pământ american. Atât de fermecat eram de imaginea acestei ţări-mamut. După ce am văzut nişte cartiere sărace şi insalubre, la ceva distanţă de ”zgârâie-norii” de rigoare dar şi un negru în centrul Washingtonului, într-o dimineaţă de decembrie, care dormea încolăcit în jurul unei guri de canal din care ieşeau discrete fuioare de abur, m-am răzgândit.

Mi se pare arogant şi sclifosit să iei în derâdere o ţară care nu a avut şansa istorică să se dezvolte precum suratele ei mai mari, din varii motive, unele ţinând înclusiv de decizii la nivel european şi de politici la care Marea Britanie a luat parte. Înainte de a denigra, nu trebuie să faci o analiză sau să te documentezi? Doar scrii despre o ţară, nu despre o nouă rochie la modă.

Un compatriot de-al acestui ziarist infatuat, Prinţul Charles, cu care nu ştiu dacă personajul nostru a dat mâna vreodată, vine frecvent în România, mai ales prin locuri care ar putea semăna cu cele ”înapoiate chiar şi pentru Iisus”. Prinţul le iubeşte de-adevăratelea.

Din când în când, ia câte un baston în mână şi, asemeni unui păstor român, păşeşte lacom peste iarba grasă din Grădina Maicii Domnului. Se plimbă cu plăcere prin ”colţul de rai” românesc, când ar putea s-o facă în atâtea alte locuri mirifice de pe întreaga planetă. Ca el încep să fie tot mai mulţi străini care re/descoperă România, în timp ce noi nu prea mai avem ochi s-o vedem.

Mai e un lucru care îmi repugnă total la acest ziarist alintat de o glorie nemeritată: pentru mai multă credibilitate dar şi pentru a epata publicul cititor, în articolul său defăimător la adresa României, îl implică pe Iisus, a cărui ”Înviere” am prăznuit-o de curând.

Astfel, se comite o blasfemie fără margini, prin încercarea de totală ”umanizare” a Celui de Sus, făcându-L părtaş la corul denigratorilor României, care cântă, uneori, parcă la comandă plătită.  Astfel, se acreditează ideea că până şi Iisus, care a trăit în condiţiile specifice timpului său, ar fi nemulţumit de ”localităţile înapoiate” ale României.

O idee de un absurd inimaginabil dar şi o impietate, cred, în premieră mondială. Cât de mult poţi dispreţui o ţară, ca să vorbeşti astfel despre ea? Şi, de ce? E permis să vorbeşti astfel despre orice ţară vrei tu, fie ea şi africană?

Tot zilele trecute, am urcat pentru prima dată la Cheile Grădiştei. E adevărat, o porţiune de drum, după ce părăseşti castelul Bran, mi-a amintit de ceea ce spunea acest domn Jeremy din Marea Britanie, drept pentru care am tras iar nişte sfinte înjurături la adresa umbrăreştilor din această ţară. Ajuns sus, însă, mi s-a dezvăluit o privelişte care ţine de basmele copilăriei.

Soarele se lăfăia printre câţiva nori, care la rândul lor alcătuiau un fel de acoperiş, de căciulă argintie pentru creştetul înzăpezit al munţilor maiestuoşi din jur, un fel de sălaş pentru Cel care poate privea chiar de acolo chipul îngândurat al României de azi.

Printre turişti – mulţi englezi, aflaţi la a doua, sau la treia vizită pe potecile munţilor noştri, cărora puţin le păsa de afirmaţiile ziaristului cârcotaş şi munceau de zor la mestecarea unui bulz de care erau foarte încântaţi.

Mi-am revenit. Nu m-a mai durut aproape fizic niciuna din afirmaţiile ziaristului respectiv după ce ne-am aşezat alături de englezi şi noi, cei câţiva români, apoi am mâncat tot un bulz fierbinte, ceea ce nu mai făcusem de vreo cinci guverne încoace pe meleaguri transilvane.

Pentru moment, cu privirea aţintită spre broderiile piscurilor din zare, al căror proprietar ştiu că sunt şi eu, m-am simţit un fel de împărat, care îşi iubeşte ţara aşa cum e, cu bune şi cu mai puţin bune. Permiteţi un punct de vedere smerit: atât timp cât mai avem ţară, încă e bine. Rămâne doar să fim mai atenţi la cei din jur...