Toate sărbătorile au caracter aproape strict culinar. De Eid fiecare copil aduce mâncare aparţinând culturii proprii. Nimic surprinzător. Bine că se sărbătoreşte. Mă uit mai departe pe listă şi încerc să dau de Crăciun. Ups, Crăciunul lipseşte. Din sărbătorile creştine sunt menţionate următoarele: micul dejun cu ocazia Paştelui, adică se mănâncă prăjituri de marţipan de culoare galbenă, sărbătoarea închinată Sf. Lucia, adică se mănâncă plăcinte tradiţionale în formă de cifra opt, şi sărbătoarea moşului (nissefest), adică un fel de Moş Gerilă, pentru că se omite cuvântul „Crăciun” din numele lui Moş Crăciun. La această sărbătoare se mănâncă pepperkake sau celebra gingerbread.

Întâlnirea cu lista respectivă m-a lăsat cu gura căscată. De ce sărbătoarea creştină veche de 2000 de ani, care poartă numele sărbătorii vikinge a solstiţiului de iarnă (anume jul sau jólablót în norona veche) lipseşte din programul grădiniţei respective? Mă duc la educator şi îl întreb. Omul îmi spune cu sinceritate că „jul” sau Crăciun se sărbătoreşte toată luna decembrie şi ei oricum sărbătoresc. Îi explic diferenţa dintre Advent (postul Crăciunului) şi Crăciun. Nu îmi răspunde la asta, evident ruşinat de faptul că el nu face diferenţa. Îmi zice că ei la grădiniţă ţin cont de tradiţiile creştine şi duc copiii mai mari în vizită la biserică de Crăciun. Nu mai zic nimic. Bag capul în pământ şi îmi dau seama că nu are intenţii ascunse, dar că e ignorant şi că pentru majoritatea persoanelor din grădiniţa respectivă (copii şi educatori), Crăciunul nu înseamnă o mare chestie. Ştiu sigur că această grădiniţă este o excepţie pentru Norvegia, chiar dacă este normă pentru cartierul respectiv din Oslo. Plec acasă şi mă întreb la câte decenii distanţă de această revoluţie culturală se află România. Prin analogie cu alte teme similare, mă gândesc că România se află la o distanţă de 30-40 de ani de aceste schimbări culturale şi implicit demografice.

Ceva mă nelinişteşte şi îmi aduc aminte de o întâmplare din şedinţa comună a comisiilor de cultură şi administraţie publică de la Camera Deputaţilor, când s-a discutat despre legea centenarului. În mai s-a votat ca medalia de onoare care va fi acordată prin intermediul acestei legi să nu fie o cruce aşa cum intenţiona iniţiatorul propunerii legislative. PSD nu a vrut să fie cruce pentru că ar exclude pe mulţi români. Am rămas de-a dreptul crucit la auzul acestei propuneri faţă de care m-am opus împreună cu un senior din PSD. Nici urmă de răzgândire din partea partidului care a ales ca Ministerul Culturii să se cheme şi „al Identităţii Naţionale”. Amintesc asta spre bucuria unei senatoare, singura din sală care a aprobat remarca. Restul deputaţilor PSD erau cu capul în pământ şi tăceau mâlc.

Aproape că uit întâmplarea. Trec 3 luni de atunci, şi toţi mai marii ţării sărbătoresc duminică, 6 august, centenarul luptei de la Mărăşeşti. Înconjuraţi de zeci de preoţi, făcând multe cruci false şi pompoase. Ceremonia religioasă ia mult din spaţiul acordat comemorării. Deci cum stăm cu identitatea naţională şi cu crucea, dragă PSD? O afişăm când dă bine la popor şi la Biserică şi o scoatem când nu dă bine Internaţionalei Socialiste?

Dar revin la povestea din Norvegia. Mi s-a făcut rău după întâmplarea din grădiniţă, o experienţă a multiculturalismului tras de păr şi schingiuit care condamnă la ignoranţă sute de copii. Ipocrizia PSD îmi creează şi mai multă repulsie pentru că vorbim de un sistem duplicitar care câştigă alegerile prin ura afişată pentru tot ce nu e românesc, fac cruci mari cât cuprinde, ca fariseii din prima bancă, dar în spatele uşilor parlamentului, departe de camerele de luat vederi, refuză să aloce spaţiu unui element cultural bine împământenit în cultura noastră, anume crucea.

În Oslo, din nou. Îmi iau un cârnat cu bacon. Vânzătorul Ahmed mi-l pregăteşte cu grijă. Îmi vin în minte toate prejudecăţile privind musulmanii şi carnea de porc. Mai ales carnea de porc şi Crăciunul. Întreb dacă ceapa e gratis. Îmi zice că nu. Nu mă mai chinui să scot din nou cardul şi să plătesc 5 coroane pentru ceapă. Ahmed îmi zâmbeşte, îmi umple cârnatul cu ceapă, fără să ceară bani şi dă din cap prietenos. Îi mulţumesc din inimă şi plec.

Bunătatea, umanitatea şi credinţa sunt valori universale. Păcat că ignoranţa şi excesul de zel atacă şi pervertesc aceste valori. Şi în Norvegia şi în România. În Norvegia, la nivel de grădiniţă, în România în sânul celui mai mare partid din ţară.