Realitatea e în altă parte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La sfârşitul lui '89, deşi nu avusesem vreodată ocazia să văd cu ochii mei lumea occidentală, mi-o imaginam aşa cum o văzusem în filme şi seriale, în literatură şi în transmisiile posturilor de radio. Când m-am deplasat la faţa locului, visele mi-au ţinut loc de ghid şi dicţionar.

La început, Occidentul părea doar faţa modernizată şi tehnologizată a unei civilizaţii legendare. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. În spatele politeţii impecabile am putut măsura indiferenţă sau agasare. În spatele punctualităţii, un soi de frică de ziua de mâine. În spatele standardizării, un soi de plictiseală ş.a.m.d.

Noii prieteni mi-au mărturisit, şi ei, că lumea haotică în care aterizaseră, înarmaţi cu coduri şi cu sfaturi verificate, nu arăta cum le fusese descrisă şi nici nu reacţiona cum se aşteptau. Dincolo de haos şi debandadă, dincolo de entuziasmul răcnit şi şpaga şoptită, noua lume era altfel, şi mai bogată, dar şi mai săracă, imposibil de domesticit. În spatele diferenţelor ideologice, culturale şi tehnologice, vieţuia acelaşi om, cu nevoi şi dorinţe identice. Pot fi rezumate simplu: dragoste, prosperitate, o existenţă împlinită. Am înţeles că nu îi separă pe oameni nici rasa, nici teritoriul, ci condiţiile de trai. Am citit povestea unei fetiţe din Mauritania. Vândută ca sclavă la vârsta de cinci ani, ea a trudit din greu pentru stăpân, fiindu-i şi sclavă sexuală. Astfel încât, atunci când au încercat s-o elibereze din sclavie, a izbucnit în plâns. I se părea normal să fie cum era. Lumea o domesticise.

Aşa ajungem sclavi ai unor idei nu sunt ale noastre. Suntem capabili să luptăm împotriva propriului interes, cu ochii injectaţi. Eliminăm, cu bună ştiinţă, hălci mari din realitatea înconjurătoare, doar pentru că nu se potriveşte cu concepţiile majoritare. În urmă cu cel puţin o sută de ani, era de bun simţ să-ţi baţi copilul, ori să ţii o clasă cu mâinile la spate. Tot atunci, a munci zece ore pe zi, şapte zile din şapte, era normal. Normal şi că femeile era inferioare sau impure. Părinţii aranjau nunţile, în beneficiul copiilor. Iar străinul, alogenul şi veneticul (omul roş sau omul spân, cum zicea Creangă) erau, obligatoriu, vrăjitori sau criminali. E straniu, cum spun, dar istoria lumii nu e nimic altceva decât conflictul mortal al unor concepţii despre viaţă.

Cu atât mai remarcabil e efortul celor care pun sub semnul întrebării orice concepţie dominantă, majoritară, în care ştim dinainte cum stă adevărul. Cei care se întreabă, ca Socrate, dacă legile şi moralitatea unei societăţi sunt cu adevărat bune. Când discutăm încotro merge omenirea, primul lucru care ne vine în minte e propria persoană, cu tot bagajul ei: familie, experienţă, obiceiuri. Nu ne punem niciodată problema dacă e adevărat sau logic. Spunem "e bine aşa, pentru că e bine". Mă tem că, indiferent de lumea în care trăim, nu e chiar bine. De mii de ani, binele de azi e duşmanul binelui de ieri. Religie, sexualitate, muncă, societate, nu există domeniu în care norma adoptată şi adaptată de societate să nu aibă un sâmbure mincinos. Dar cum e posibil ca lumea să fi trăit într-o asemenea realitate deformată, fără să-şi fi dat seama, spunem noi, acum? E posibil, pentru că şi noi, şi copii noştri trăim într-o lume a iluziilor prefabricate, închipuindu-ne că asta e realitatea. Când colo, ce să vezi? Realitatea e întotdeauna în altă parte!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite