Recent, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) a avut loc un „incident de securitate”: au ajuns în presă unele înregistrări ce par a fi realizate în cadrul unor şedinţe de lucru din cadrul DNA, şedinţe care nu au caracter public.

Conţinutul înregistrărilor, care nu sună prea bine pentru vorbitorul înregistrat, a fost contestat de conducerea DNA, pe motiv că ar fi vorba despre un colaj/juxtapunere care schimbă sensul real al celor spuse.

Având în vedere regimul strict în care se face accesul în sediul DNA pentru oricine este din afara DNA, ceea ce face aproape imposibilă folosirea unor mijloace de înregistrare de către „vizitatori”, presupunerea rezonabilă este că sursa înregistrărilor ajunse în presă este din cadrul DNA.

Dacă acele înregistrări ajunse în presă sunt în forma lor reală sau într-o formă prelucrată care schimbă sensul afirmaţiilor, asta rămâne de văzut, e o problemă care nu se poate rezolva fără o expertiză tehnică. Să sperăm că expertiza va avea concluzii mai clare decât cea din cazul cu „pixelul albastru”.

Ceea ce pare cel mai clar în acest moment este că, şi dacă este vorba de un colaj/juxtapunere care schimbă sensul real al afirmaţiilor, materialul brut pe baza căruia s-a realizat pretinsul colaj pare a proveni, în cea mai mare parte, tot din şedinţele de lucru (cel puţin, dacă ne luăm după conţinutul discuţiilor, juxtapuse sau nu).

Ca urmare a acestui „incident de securitate” care, în mod logic, nu putea proveni decât din interiorul DNA, conducerea DNA a pornit o investigaţie pentru a afla sursa „scurgerii” de informaţii. Este un pas necesar pentru a stabili dacă înregistrarea făcută publică este autentică sau contrafăcută, iar, în caz de contrafacere, cine este autorul.

Cum foloseşte FBI detectorul de minciuni 

În cursul acestei investigaţii, potrivit relatărilor din presă, s-a folosit/se foloseşte/se va folosi şi metoda testării la poligraf („detectorul de minciuni”) a procurorilor care au participat la şedinţele de lucru ale DNA, într-o anumită perioadă.

În spaţiul public au început deja să fie trase sirenele de alarmă (o marcă înregistrată „Vasile Roaită”®), care alertează opinia publică despre reîntoarcerea stalinismului prin folosirea testului poligraf faţă de personalul parchetului.

Dar, ia să vedem, chiar este testul poligraf o metodă stalinistă? Avea Stalin răbdare să folosească poligraful sau metodele lui de testare erau mult mai directe şi penetrante? Mai ales, penetrante.

Dacă autorităţile din SUA folosesc, atât pentru alţii, cât şi pentru propriul personal testul poligraf, asta înseamnă că în SUA, de prin 1935, trecând prin 1980 şi până azi, democraţia a fost înlocuită cu stalinismul? Răspunsul este, evident, nu.

Să începem cu FBI (Federal Bureau of Investigation). FBI foloseşte poligraful din anii ’30 (1935), iar începând cu mijlocul anilor ’80, îşi testează la poligraf şi propriul personal. Testările se fac  în mai multe momente:

  • înainte de angajare
  • periodic (de regulă, la 5 ani)
  • inopinat/cu ocazia unor investigaţii interne pentru abateri grave sau infracţiuni

Testul poligraf nu poate fi decât voluntar, adică nu poate fi făcut fără acordul scris al persoanei. Doar că lipsa acordului poate avea consecinţe negative pentru acea persoană, care constau, de multe ori, în respingerea la angajare sau în pierderea postului. Aceleaşi consecinţe negative le are şi picarea testului poligraf (când se constată că reacţiile fiziologice ale persoanei indică un comportament simulat)  sau încercarea de a „păcăli” testul (folosirea de „contramăsuri” de către cel examinat, în scopul de a  determina înregistrarea de poligraf a altor reacţii fiziologice decât cele reale).

FBI foloseşte poligraful şi în investigaţiile criminale (anchetele penale), desigur, tot cu acordul persoanei vizate. În general, în anchetele penale, rezultatul testului poligraf este folosit ca instrument pentru direcţionarea/orientarea anchetei şi pentru a obţine informaţii şi mărturii credibile. Politica FBI este de a nu folosi în instanţă rezultatele testului poligraf. Cu toate acestea, pot fi folosite în instanţă declaraţiile date de persoana respectivă cu ocazia testării la poligraf.

În mod oarecum similar, în sistemul nostru juridic, raportul în care se consemnează rezultatele testului poligraf nu are în instanţă forţa juridică a unei expertize sau a unei constatări tehnico-ştiinţifică, deşi s-ar putea discuta despre posibilitatea încadrării acestui raport în categoria rapoartelor de constatare ce pot fi făcute de un specialist, la care se referă art. 172 al. 10 şi art. 181/1 din Codul de procedură penală. Oricum, dacă ar avea putere de probă, rezultatele testului nu ar avea o forţă superioară altor probe, ci ar trebui coroborate cu restul probelor din cauza respectivă. În jurisprudenţa instanţei supreme, s-a stabilit că rezultatele testului poligraf, deşi nu trebuie ignorate de către instanţe, nu constituie probă în sensul Codului de procedură penală, ci - ca şi celelalte împrejurări ale cauzei respective - pot constitui un indiciu care, însă, trebuie coroborat cu alte probe certe, de natură să întemeieze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, o soluţie de condamnare (decizia penală nr. 1894/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). 

Pe lângă FBI, testarea la poligraf a propriului personal se practică, potrivit informaţiilor care există în spaţiul public, şi de CIA (Central Intelligence Agency), şi de NSA (National Security Agency), şi de alte agenţii guvernamentale.

Nu doresc să intru aici în disputele privind relevanţa ştiinţifică a testului poligraf, deşi, în general, între un test poligraf şi declaraţia unui martor, aş avea mai multă încredere în testul poligraf. Atât la noi, cât şi în SUA sau în alte ţări, părerile pro sau contra testului poligraf sunt bine conturate şi serios argumentate, iar taberele pro/contra sunt bine fortificate şi se află pe poziţii aparent ireductibile. Dar, faptul că FBI, CIA, NSA folosesc acest test, chiar cu propriul personal,  are şi el relevanţa lui.

Cum protejăm Whistleblowers?

O problemă care se pune şi din cauza căreia nu pot să închei mai repede articolul este cea privind protecţia avertizorilor de integritate („Whistleblowers”). Cu alte cuvinte, apare întrebarea: ce ne facem dacă înregistrarea realizată, aparent, în mod clandestin şi „scursă” în presă, este reală şi ea a avut ca scop aducerea, cu bună-credinţă, la cunoştinţa opiniei publice a unor abateri disciplinare sau a altor încălcări de lege, poate chiar foarte grave? Trebuie sancţionat cel care a făcut-o ori trebuie premiat? Sau, măcar, protejat? 

Deocamdată, în acest moment, nu există certitudinea că înregistrarea este reală sau că este un colaj, făcut cu rea-credinţă, care schimbă sensul afirmaţiilor şi care are ca scop discreditarea vorbitorului. Problema protejării avertizorului de integritate se poate pune abia după ce se va stabili în mod cert că înregistrarea distribuită către presă este reală şi nu contrafăcută.

Sigur, noi avem o lege care protejează, în felul ei, avertizorii de integritate (Legea nr. 571/2004). În esenţă, avertizorul de integritate nu poate fi sancţionat disciplinar/administrativ, nici direct şi nici pe căi ocolite, ca urmare a faptului că a făcut publică, cu bună-credinţă, o încălcare a legii (care poate fi abatere disciplinară, contravenţie sau chiar infracţiune). Legea prevede în art. 6 că avertizorul se poate adresa direct mass-media (presei) pentru a dezvălui încălcarea legii, fără a fi necesar să facă, în prealabil, vreun fel de plângeri la organele judiciare ori sesizări pe linie ierarhic-administrativă.

De asemenea, avem şi o jurisprudenţă CEDO, chiar într-o cauză privind România (Bucur şi Toma contra României), potrivit căreia nu e ok să sancţionezi penal fapta unui angajat care, pentru a demasca o încălcare gravă a legii, comite o infracţiune (de regulă, legată de încălcarea confidenţialităţii) fără de care nu ar fi putut proba existenţa acelei încălcări a legii.

Dar, deocamdată, este prematur să vorbim despre protecţia avertizorului de integritate. Mai întâi, să vedem dacă înregistrarea este reală sau e fake. Pentru că dacă fake e, avertizor nu e.

În loc de concluzie, o întrebare: ce-ar fi dacă testul poligraf s-ar aplica şi la noi, după modelul testărilor pe care le fac propriului personal FBI, CIA, NSA, atât pentru personalul din parchet, cât şi pentru cel din poliţie (de la un anumit nivel), din SRI, SIE, STS, DPI, DIA (lista instituţiilor de forţă de la noi ar putea continua, dar ne oprim aici, din lipsă de spaţiu). Inclusiv pentru şefii acestor instituţii. Adică, test poligraf înainte de angajare/promovare, apoi atât periodic (la 5 ani), cât şi inopinat/în caz de anchetă internă. S-ar putea ajunge, astfel, la depopularea instituţiilor noastre de forţă? Probabil că, într-o primă fază, va fi o rărire semnificativă. Dar, pe termen lung, măsura ar putea avea efecte benefice.

Niuzfleşşş! Presa relateazăîn Republica Moldova, începând cu anul acesta, se practică testarea la poligraf a candidaţilor pentru funcţia de procuror. Cine nu trece testul poligraf nu devine procuror. Din 23 de candidaţi, 13 au trecut testul. Destul de încurajator. Desigur, cei care au picat testul, au atacat procedura la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova. Pe motiv că toţi ceilalţi procurori au fost numiţi, până acum, fără test poligraf. E adevărat, procedura care condiţionează numirea de trecerea testului poligraf exista încă din anul 2015, dar abia anul ăsta au găsit un aparat poligraf. Ghinion pentru candidaţii din 2017, ar zice unii.

 Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.