Piramida şi mozaicul

Oricine ştie ce este o piramidă, respectiv un mozaic.  Astfel, piramida este un obiect material, construit pe verticală, încât ea are un vârf, care se află sus şi o bază, care se află jos. Mozaicul este tot un obiect material, distribuit pe orizontală, fiind alcătuit din diverse configuraţii, diferit colorate. Ca entităţi materiale, la acest prim nivel, ele pot avea diverse rosturi, diverse întrebuinţări

Dar, dincolo de Dicţionar, ele pot avea mai multe semnificaţii, întrucât cele mai multe cuvinte au un sens propriu şi mai multe sensuri figurate.

La al doilea nivel de semnificaţie, piramida şi mozaicul devin modele culturale, Cultura fiind un ansamblu de valori. Dar, împreună cu valorile există-coexistă şi anti-valorile, non-valorile şi pseudo-valorile, asociate cu semnele axiologice. Valorile sunt simbolizate prin plus (+), anti-valorile, prin minus (-), non-valorile, prin zero (0), iar pseudo-valorile , prin confuzia celor trei semne. Valorile sunt „polare”(Tudor Vianu), încât ele formează cupluri antinomice, fiind suficient să menţionăm aici doar cinci cupluri axiologice: valorile epistemice, care sunt Adevărul şi Falsul, valorile morale, care sunt Binele şi Răul, valorile religioase, care sunt Sacrul şi Profanul (Mircea Eliade), valorile estetice, care sunt Frumosul şi Urâtul şi, în sfârşit, valorile juridice, care sunt Dreptatea şi Nedreptatea La acest al doilea nivel, important este că în modelul piramidal apare ierarhia, încât vârful este cel mai important, iar baza este cea mai puţin importantă. În modelul mozaicat toate valorile sunt puse pe un plan de egalitate.

Dacă primul nivel de semnificaţie este material, iar cel de al doilea este axiologic, cel de al treilea este sociologic. Spus pe scurt, piramida desemnează dictatura, organizată pe verticală, iar mozaicul desemnează anarhia, distribuită pe orizontală. Dar, ca regimuri politice, atât dictatura cât şi anarhia sunt anti-valori, iar valoarea politică autentică nu poate fi alta decât democraţia. Întrebarea unde este democraţia este o întrebare legitimă

Până în anul 1989, dominantă era dictatura, în vârful căreia se afla Dictatorul, dar după acest an, oare ce s-a întâmplat!?. Este sarcina istoricilor să reconstituie cândva, în mod obiectiv şi corect, evenimentele de după 1989, sau „cursul Lumii”, cum i-ar zice cineva..Din perspectiva foarte largă, dar şi una vagă, în care ne aflăm, am asistat, după 1989, dar mai asistăm şi azi, la o perpetuă mişcare între anarhie şi dictatură, mişcare care are la bază când alternanţa, când confuzia lor.

Pe plan politic, P.C.R. a fost desfiinţat, iar în locul lui au apărut o puzderie de partide şi de partiduleţe, inclusiv diferenţa dintre „partid” şi „partidă”, spre râsu-plânsu lui Bulă. Toate încercările de a cristaliza două linii sau orientări  politice mari, care să formeze cuplul Putere-Opoziţie, nu au dus nicăieri, adică au dus chiar nicăieri. Relaţia dintre Stânga şi Dreapta a ajuns să semene cu un joc şi cântec din Ardeal, ilustrat exemplar, ca să nu zic „prin excelenţă”, de către ardeleanul Andrei Marga, adică: „Uite-aşa se joacă fata / Când pe stânga, când pe dreapta” Iar recenta Ordonanţă guvernamentală privind libertatea ultimei opţiuni pentru un partid sau altul, legalizează traseismul, confuzia şi deci anarhia. Concomitent, apare şi mişcarea inversă, întrucât, inspirat cu siguranţă tot de Vicepremierul  Liviu Dragnea, Premierul Victor Ponta aspiră spre funcţia de Preşedinte al României, cu  veracitatea unui Dictator, al cărui vis suprem este nu atât înlăturarea, cât înlocuirea lui Traian Băsescu. Încât faimoasa urare rituală „A murit Regele, trăiască Regele!”, urmează să fie înlocuită de replica „ A plecat Dictatorul, trăiască Dictatorul!”

Pe plan social, sau socio-economic, la puţină vreme după Revoluţie (dacă aşa se cheamă ea), Preşedintele Ion Iliescu ne asigura că printre multiplele obiective strategice pe care le are în vedere, două au prioritate: mai întâi, prevenirea polarizării sociale între săraci şi bogaţi, apoi, menţinerea F.S.N.-ului ca pe „Un partid de incoruptibili”. Ce s-a ales din primul obiectiv vedem azi prin măsurarea de către D.N.A a  averilor colosale acumulate „în linişte”, iar soarta celui deal doile obiectiv este ilustrată chiar de soarta lui Adrian Năstase, ca şi a celor de o seamă cu dânsul. Şi să vedem ce mai urmează! Aici, articularea dintre mozaicat şi piramidal se petrece cam aşa: avem o suprafaţă plană , coincidentă cu suprafaţa geografică, dar şi cu nivelul general de trai, al vieţii oamenilor. Iar pe această suprafaţă orizontală, în unele zone, care sunt judeţele ţării, se ivesc piramide inegale ca mărime, iar acestea sunt proprietăţile Baronilor locali. Planul de regionalizare al isteţului Liviu Dragnea urma să facă şi mai pregnante diferenţele dintre fundalul relativ omogen  în sărăcia lui, şi reliefurile cu vârfuri inegale, ţintind tot mai sus, dar, presupun că nu chiar către Bunul Dumnezeu.

O confuzie similară între dictatură şi anarhie, respectiv între modelul piramidal şi cel mozaicat, o putem regăsi în toate domeniile vieţii noastre, inclusiv în Cultură, în Învăţământ, în Turism sau  în  Sport.Un indice semnificativ al acestei omniprezenţe îl poate constitui chiar regimul Libertăţii

Pe „vremea comuniştilor”, cum a numit-o un meşter simplu, „libertatea” era un cuvânt înscris în Documentele de partid, sau în Dicţionare. De fapt, omniprezentă era Constrângerea, numită Necesitate istorică. După Revoluţie a urmat o eliberare generală, ca a unui înotător pândit de asfixiere şi care abia ajunge la suprafaţa apei în care a fost cufundat cu forţa. Dacă Libertatea este consacrată pretutindeni, de la Constituţia ţării, până la ultima gazetă locală, s-a uitat că în Dicţionar mai sunt înscrise două cuvinte, adică „libertinism” şi „libertinaj” , care au ieşit de multă vreme din Dicţionar şi care ne împrejmuie continuu, de jur-împrejur. Libertatea autentică se instituie undeva între cele două limite, constrângerea, pe de o parte, libertinismul şi libertinajul, pe de altă parte. Iar acestor două limite negative le corespund cele două modele, piramidal şi mozaicat.

Fiecare dintre cele două modele are şi calităţi, dar şi limite. Cum s-ar putea corela ele într-un model optim, este o sarcină teoretică, dar mai ales una practică, cel puţin acum şi aici, în perioada de pregătire pentru alegerea Preşedintelui României.  Modelul optim este chiar cifrul încă secret al Democraţiei, aflată şi ea încă în curs de cristalizare, dincolo de Dictatură şi Anarhie, respectiv de co-existenţa, coabitarea, sau confuzia lor perpetuă