Papa Francisc, între misionar şi om politic
0
Afirmaţiile Papei Francisc sunt, uneori, pe cât de interesante, pe atât de riscante, deoarece îşi au originea în cele două calităţi ale papalităţii: cap al Catolicismului şi şef de stat. Însă Ortodoxia dâmboviţeană ar putea lua aminte măcar la lecţia de comunicare a Vaticanului.
Sistematic, presa internaţională şi autohtonă relatează câte ceva din cuvântările Papei. Dacă ne uităm doar la trei dintre recentele cuvântări ale Papei Francisc, sesizez că ele sunt deopotrivă interesante, dar şi riscante.
Acestea sunt: „Singura cale a Bisericii de a merge înainte este slujirea nu puterea“, „Domnul ne-a mântuit pe toţi, pe toţi, prin sângele lui Cristos, pe toţi, nu doar pe catolici. Pe toţi. Şi pe atei? Da, şi pe ei! Pe toţi.“ şi, chiar ieri „Respingeţi idolul profitului, redaţi solidarităţii dreptul de cetăţenie“.
Mi se par interesante, din perspectivă misionară, pentru că:
1. Abordează subiecte actuale. Biserica este un permanent răspuns al divinităţii la problemele care frământă omul. Însăşi Mântuitorul oferă adeseori răspunsuri şi soluţii la problemele curente ale auditoriului.
2. Se aplică, în mod eficient, metode de comunicare misionară. Efectul poate fi unul benefic pentru imaginea Catolicismului, dar şi pentru legătura acestuia cu diverse instituţii de presă.
3. Deschid şi apropie Biserica de un Occident secularizat şi secularizant. Necesităţile misionare contemporane includ şi ieşirea Bisericii dincolo de ziduri, coborârea de la amvon în stradă, în căutarea sufletelor rătăcite, conform pildei similare, rostite de Hristos.
4. Fiind liderul unui Apus formator de civilizaţie, Papa oferă şansa unirii diverselor voci ale creştinismului într-un cor al luării comune de atitudine în faţa provocărilor contemporane ale civilizaţiei apusene.
Însă, din perspectiva omului politic, afirmaţiile Papei sunt riscante deoarece:
1. Oferă posibilitatea interpretărilor eronate, atunci când nu sunt lămurite deplin. De exemplu, Papa a vrut să accentueze faptul că orice om, indiferent de stare lui religioasă, a fost răscumpărat de Jertfa lui Hristos (mântuirea obiectivă). Însă mulţi, ajutaţi şi de puţin senzaţionalism de presă, au înţeles greşit că şi ateii pot intra în Rai, doar dacă fac binele. Însă Papa n-a pomenit nimic de Rai sau de necesitatea urmării lui Hristos (mântuirea subiectivă), caz în care ar fi ajuns la cuvintele Domnului: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi. Subiectul central era doar binele comun şi pacea socială.
2. Posibilitatea încurajării unor sincretisme religioase. Deschiderea prea largă a Bisericii către societate poate lăsa impresia greşită că Biserica se adaptează vremurilor până la îngăduirea/identificarea cu noile trenduri sociale. Însă multe dintre acestea conţin principii religioase străine creştinismului şi chiar catolicismului. Un exemplu uzual l-ar constitui transformarea lăcaşurilor de cult în săli de spectacol, chestiune adoptată prea lejer în Apus.
3. Calitatea de şef de stat şi, prin urmare, de om politic a Papei aduce riscul tratării unor probleme sociale într-o notă prea politică şi prea pământeană. De pildă, filozofia unei Biserici-Stat atrage după sine ideea ca toţi creştinii să fie subordonaţi Papei. Românii transilvăneni au avut prilejul de a trăi practic acest risc, în trecut, rezultatul fiind apariţia greco-catolicismului.
4. Nepunerea în practică a declaraţiilor va agrava problemele de imagine pe care Biserica le are deja. De pildă, aş fi foarte curios cum va rezolva Papa, în interior, problemele luptei pentru putere sau a idolatrizării profitului. Nu de alta, dar nici Răsăritul nu-i scutit de aceste ispite.
Şi pentru că am ajuns la Răsărit, o remarcă privind Ortodoxia dâmboviţeană. Nu ştiu cât de comune sunt problemele noastre cu cele ale Catolicismului, dar cert este că de la Roma am putea lua măcar o lecţie de comunicare cu societatea şi cu presa. Lăudabilă iniţiativa şi strădania Patriarhului Daniel de a pune pe picioare un trust de presă eclesială, care poate fi un mijloc modern şi necesar pentru misiune. Însă conţinuturile editoriale sunt, deocamdată, departe de a aduce rezultate majore, ceea ce arată că mai este destul de lucru spre a le eficientiza. Cam tot pe acolo se situează şi relaţia dintre BOR şi presa românească, după mine evoluând pe un trend negativ. Doar un exemplu: Papa este citat mai des în presă decât Patriarhul.
Pe acest final, o întrebare fantasmagorică: Dacă BOR s-ar declara Biserică-Stat, asemenea Vaticanului, simpatia mass-media românească ar creşte sau ar scădea?
Se încarcă comentariile...
