Este o durere simultan personală şi asumat socială: trăiesc în această lume, o lume în care fiinţăm indelebil împreună, şi conştientizez acut şi multistratificat responsabilitatea reacţiilor noastre: ai noştri copii vor trăi în societatea pe care noi, acum, o construim prin înţelegerile, deciziile, atitudinile, alegerile noastre imediate şi concrete, aparent izolate sau irelevante. Este o durere impudic exhibată aici doar pentru că deja, cumva, uneori în mass-media, clivajul dintre „noi – nemusulmanii“ şi „voi – musulmanii“ s-a infiltrat ca o axiomă şi funcţionează prin standarde şi aşteptări diferite. Unii musulmani, în loc de a trăi şi transmite nesuspectaţi condoleanţe, trebuie să recurgă la o meta-(psih)analiză şi să demonstreze stufos şi interdisciplinar normalitatea: suntem de aceeaşi parte a baricadei, ne doare şi pe noi, ne temem şi noi, noi suntem voi, suntem împreună nu prin apartenenţa la o religie sau alta sau prin negarea ei, ci pentru că suntem oameni capabili de o comprehensiune primară a binelui, asediaţi „democratic” de un rău comun care riscă să banalizeze nedreptatea, suferinţa şi moartea. Tragediile absurde ale umanităţii sunt momente de criză deschise în acelaşi timp revelaţiilor umane de solidaritate şi unitate, dar şi valurilor de ură şi scindărilor sociale pe cât de utopice, pe atât de virulent declamate.

Da, este năucitor de barbar ceea ce se întâmplă; da, şi mie îmi este dificil să nu fiu supărată pe – mă gândesc irepresibil gândurile, revoltate şi îndurerate, cu satisfacţia inerentă reactivă a defulării prin generalizare – „musulmani”, acel concept abstract, unitar, factice, care are proprietatea miraculoasă de a condensa toată furia şi jalea celor rămaşi în viaţă; da, este nedrept, inadmisibil şi se impun cu necesitate măsuri mai eficiente şi dure de prevenire a atentatelor; da, aşa chiar nu se mai poate...

(...) cunoaşterea istoriilor lor personale, solidaritatea, convieţuirea, prietenia, pur şi simplu, pot disipa temerile generatoare de generalizări pernicioase mai natural şi stabil decât pledoariile ideologizante.

Raţional, probabil că înţelegem că ne confruntăm cu un hăţiş de probleme suprapuse şi întreţesute, adăpost şi nutrient perfect al formării unor potenţiali terorişti: situarea socială tensionantă, marginalizarea şi neintegrarea unor grupuri de oameni, oportunismul politic, condiţionările economice, frustrările existenţiale şi crizele identitare personale, lipsa de educaţie, ignoranţa, manipularea religioasă şi proliferarea interpretărilor radicale ale islamului. Însă suntem oameni şi cu toţii funcţionăm, inerent, din raţiuni de economie cognitivă, prin stereotipuri şi prejudecăţi; suntem oameni şi cea mai facilă reacţie în faţa unor atrocităţi care ne asaltează este aceea emoţională, transpusă în frică, ură, generalizare, atitudini dublate de tendinţa definirii propriului sine – şi a propriei culturi – în opoziţie cu Celălalt, Celălalt care poate îmbrăca diferite forme: a fost catolicul/ortodoxul/păgânul, rămâne cu fatidică, obstinantă consecvenţă evreul, iar astăzi este „privilegiat”, nu aleatoriu, musulmanul. Tot pentru că suntem oameni, suntem capabili să facem un efort de judecată personalizat, cel puţin atunci când stereotipurile noastre pragmatic utile riscă să genereze acte de discriminare reală şi să afecteze viaţa unor indivizi nevinovaţi. Musulmanii, prinşi în cercul vicios creat de crimele abominabile ale teroriştilor şi de discursurile islamofobe ale adepţilor partidelor de extremă dreapta, sunt atât cele mai numeroase şi preferate victime ale radicalismului islamic, cât şi, se prefigurează, ţinta unor noi atitudini islamofobe.

A denunţa terorismul, aşa-zisul Stat Islamic, Al Qaeda, Hamas sau acţiunile oricăror criminali musulmani nu reprezintă un demers islamofob; a critica anumite interpretări islamice sau islamul ca religie nu este islamofobie. Sunt măsuri indispensabile de securitate sau pot fi polemici intelectuale savuroase şi constructive. A transforma musulmanii, trataţi ca un tot unitar prin atribuirea – în mod esenţialist şi fals universalizator – unei serii de caracteristici delirant de malefice, într-un duşman absolut, care îţi ameninţă fundamental existenţa şi faţă de care îţi poţi suspenda orice manifestare morală şi căruia nu îi mai recunoşti nicio calitate, este însă un demers legitimat prin islamofobie.

Mecanismele islamofobiei sunt puse în mişcare de imaginaţie, de supoziţia existenţei unor conflicte apocaliptice, conflicte de esenţă, întemeiate pe statuarea unor diferenţe ireconciliabile între culturi şi membri aparţinând unor religii diferite. Omul de rând trebuie convins că musulmanul, indiferent de cetăţenia sau etnia sa, rămâne străinul absolut cu care acesta trebuie să se afle într-o luptă mitică acerbă, la fel de mitică precum cea a militanţilor islamişti. Categorizarea dihotomică – islam versus Occident – a lui Samuel Huntington este seducător de facilă teoretic, dar sterilă practic: nu poate surprinde situaţia delicată şi complicată a musulmanilor care prezintă identităţi multiple, occidentali prin cultură şi musulmani prin convertire, nici diversitatea şi complexitatea frapantă a realităţilor din cadrul societăţilor vizate. Există peste un miliard şi jumătate de musulmani care nu împărtăşesc aceeaşi viziune islamică, nu gândesc politic la fel, nu se raportează la aceleaşi autorităţi religioase şi care, aspect adesea ignorat, se prea poate să nu-şi centreze identitatea absolut deloc în jurul valorilor religioase, oricare ar fi ele. Putem judeca, blama, acuza, denunţa, pedepsi doar individual. Oamenii sunt individualităţi; islamul, musulmanii – la singular şi în această mistică unitate – sunt doar categorii abstracte care nu mişună pe stradă pentru a putea fi trase virtuos la răspundere.

Toţi musulmanii cred în obligativitatea rugăciunii, dar cunosc maniere diferite de a transpune în practică această datorie religioasă

Cred că putem totuşi rezolva o problemă stringentă a societăţii contemporane, radicalismul islamic, fără a alimenta atitudini şi comportamente islamofobe, dacă ţinem cont de câteva strategii metodologice ruşinos de elementare. În primul rând, deconstrucţia supoziţiei monocauzalităţii: ne imaginăm că tot ceea ce se petrece în societăţile cu populaţie musulmană are drept unic determinant religia, aici islamul. Dezmembrând asocierea tuturor fenomenelor sociale, politice, literare, artistice cu islamul putem realiza analize mai nuanţate care să ia în considerare – aşa cum de altfel procedăm atunci când căutăm soluţii fezabile pentru diversele probleme apărute în spaţiul occidental – întreţeserea cauzală a unor factori complecşi, eterogeni, adesea areligioşi, de natură economică, politică, socială, culturală etc. Nu neg rolul religiei şi al interpretărilor religioase în construirea diferitelor fenomene sociale din spaţiile musulmane, ci doar reliefez că exhibarea exclusivă a variabilei religioase poate eluda procesul de instrumentalizare a sa şi, implicit, sabota soluţionarea durabilă a problemelor vizate.

În al doilea rând, islamul conceput ca o construcţie omogenă, coezivă, nu există; există o multitudine de interpretări islamice, adesea concurente, ale unui text plurisemantic, Coranul. Nu putem incrimina generic islamul fără a identifica eficient obiectul cercetării printr-o serie de localizări ideologice şi nuanţări doctrinare. Care islam ne deranjează? Islamul sunniţilor (care şcoală de gândire, care orientare, în ce context cultural, social şi politic?), al şiitilor, cu toate ramificările inerente, al sufiţilor, al salafiţilor (al căror grupări salafite: chietiste, militante?), al coraniştilor, al neotradiţionaliştilor, al liberalilor, al progresiştilor, al reformatorilor naţionalişti, al fundamentaliştilor, al militanţilor politici, al musulmanilor nominali? Care este interpretarea islamică pe care o dezavuăm? Unitatea identificabilă în cadrul variatelor grupări islamice este relevantă doar din perspectiva unor concepte şi principii foarte generale. Toţi musulmanii cred în obligativitatea rugăciunii, dar cunosc maniere diferite de a transpune în practică această datorie religioasă. Toţi musulmanii cred în idealul unei societăţi drepte – condiţia dreptăţii reprezintă unica menţionare ad litteram din Coran referitoare la o formă de guvernare –, însă unii o regăsesc în democraţie, alţii în monarhie, unii în experimentul islamismului moderat, alţii, de altfel extrem de puţini, în coşmarul califatului propus de aşa-zisul Stat Islamic etc.

Musulmanii rămân simboluri umblătoare ale unei religii şi culturi receptate încă printr-o grilă orientalistă ierarhică şi părtinitoare

Deconstruirea esenţializării – puternic politizate – a islamului prin expunerea diversităţii şi practicilor musulmanilor a căror identitate se intersectează puternic cu variabile legate de rasă, gen, sex, educaţie, poziţie socială, zonă geografică, cultură locală poate submina încadrarea stereotipă a musulmanilor, sursă primară a legitimării atribuirii unor vini colective şi a discriminărilor. Un discurs mai nuanţat în mass-media, în care acuzaţiile nu mai jonglează cu categorii abstracte reducţioniste – „musulmanii în general”, „islamul în general”, ci indică aspecte punctuale explicite, contexualizate, poate facilita extinderea cooperării cu celelalte victime ale terorismului modulat în idiom islamic, marea masă a musulmanilor care nu validează înţelegerile islamice radicale, şi poate izola şi destabiliza mai dramatic influenţa extremiştilor musulmani. Pe de altă parte, prejudecăţile sunt activate de frică; abordarea raţională este necesară, dar insuficientă şi ineficientă: Celălalt poate continua să fie perceput ca un simbol, nu ca o persoană reală. Musulmanii rămân simboluri umblătoare ale unei religii şi culturi receptate încă printr-o grilă orientalistă ierarhică şi părtinitoare. Relaţionarea personală cu musulmanii, cunoaşterea istoriilor lor personale, solidaritatea, convieţuirea, prietenia, pur şi simplu, pot disipa temerile generatoare de generalizări pernicioase mai natural şi stabil decât pledoariile ideologizante.

Care sunt responsabilităţile pe care ar trebui să şi le asume, nenegociabil şi indisputabil, variatele comunităţi de musulmani, cât de posibile şi necesare sunt reformele islamice şi interpretările coranice adecvate mentalităţilor societăţii contemporane sunt subiecte cărora le voi dedica un alt articol. Soluţiile funcţionale şi durabile implică întotdeauna ambele părţi, iar musulmanii înşişi, cei majoritari, oripilaţi de maleficitatea extremiştilor coreligionari, dispun în cea mai mare măsură de instrumentele teologice, sociale şi politice de a reduce impactul proliferării radicalismului islamic. Tardiv, dar nu fatalmente imposibil.