Nostalgia fantasmei comuniste

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Nostalgiile şi nostalgicii persistă. Îi vedem nu doar adunaţi în fiecare 25 decembrie la mormintele soţilor Ceauşescu.”  FOTO activenews.ro
„Nostalgiile şi nostalgicii persistă. Îi vedem nu doar adunaţi în fiecare 25 decembrie la mormintele soţilor Ceauşescu.”  FOTO activenews.ro

Împlinirea în 2014 a 25 de ani de la schimbările istorice din 1989 a prilejuit o serie de evenimente notabile menite să stimuleze reflecţia şi să reîmprospăteze memoria.


E vorba despre operaţii de care avem nevoie îndeosebi noi, românii. În primul rând fiindcă 1989 şi aruncarea la lada de gunoi a odiosului experiment comunist au avut în ţara noastră specificităţi ce s-au decontat tragic în zilele lui decembrie. Decontul a constat în numeroase vieţi sacrificate şi în inexplicabil de mulţi răniţi. Iar după aceea, câţiva ani la rând, decontul a însemnat evoluţii incerte, dinamici gâtuite, nehotărâri şi paşi înapoi ce au pus la îndoială rostul şi esenţa acelui fundamental “Jos comunismul!” dublat de scandarea “Fără comunişti!” ce au dat fiori reci şi explică multe dintre faptele celor ce au pus mână pe frâiele puterii la doar câteva ore de la fuga lui Nicolae Ceauşescu. O fugă în provocarea căreia respectivii nu au avut nici o implicare, tot la fel cum nu au avut nici în evenimentele din intervalul 16-22 decembrie la prânz, interval în care a avut loc adevărata Revoluţie română pe care au preluat-o de-a gata şi confiscat-o. 

Nu a mai fost vorba la sfârşitul lui 2014 doar despre simpozioane leşioase cu iz de parastas obligatoriu şi cu buget redus care s-au desfăşurat şi ele, dar cu ecou minimal. Nu am mai avut parte numai de reuniuni agitate, terminate în gâlceveală generalizată în care adevăraţii revoluţionari se amestecau, dacă nu cumva erau chiar deliberat şi manipulatoriu împinşi să se amestece, cu cei ce au ştiut ori au fost dinainte pregătiţi să le confişte sacrificiul. Cărţi dintre cele mai serioase, apărute sub semnături prestigioase la edituri de mâna întâi explicând fantasma comunistă, filme documentare bine făcute, chiar curajoase, despre contextul internaţional al evenimentelor, rememberuri difuzate zilnic de posturi de televiziune profesioniste, încercând să refacă, graţie unor imagini bine alese, adesea fără comentariu căci vorbeau de la sine, viaţa cotidiană în comunism au fost ajutoare preţioase puse la îndemâna celor cu adevărat dornici să rememoreze, dar şi să înţeleagă. Ori să înţeleagă mai bine nu doar ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau în cei aproape 50 de ani de comunism, ci şi că orice fel de nostalgie pentru o vreme plasată sub semnul răului e cel puţin deplasată şi neavenită. Că o “a treia zi” a comunismului este nu doar neavenită, ci chiar o primejdie.

Şi cu toate acestea nostalgiile şi nostalgicii persistă. Îi vedem nu doar adunaţi în fiecare 25 decembrie la mormintele soţilor Ceauşescu. Nu numai în ipostaza unor comemoratori mincinoşi mereu invitaţi prin studiouri de televiziune dubioase, în indivizi cărora fără prea mare efort le putem intui epoleţii de odinioară inabil ascunşi în costumele de firmă de astăzi, în condiţia de oameni de afaceri orientaţi încă din primele zile ale lui 1990 sau în aceea de cântăreţi de muzică populară ale căror cărţi de muncă au stat zeci de ani la fostul Minister de Interne. Ci şi în postacii anonimi ce au contrazis cu asiduitate şi fără argumente adevărul despre comunism, aşa cum a fost el reflectat de articole şi comentarii, unele găzduite chiar pe platforma de bloguri a ziarului Adevărul.

Am găsit zilele acestea un număr vechi, de la începutul anilor 90, mai exact din 1992, al revistei Memoria. În cuprinsul lui erau inserate relatări despre întâlnirile pe care reprezentanţii revistei le-au avut cu elevii unor licee din Bucureşti şi din ţară. Cu tineri ce au avut neşansa de a trăi primii ani ai vieţii în libertatea cenzurată, în teroarea ideologică, în frigul şi foamea specifice “deceniului satanic”, dar şi norocul de a putea să îşi ducă mai departe existenţa într-o altfel de ţară.

M-a frapat o întrebare pe care adolescenţii din 1992 o adresau vârstnicilor ce îi îndemnau la dialog: “Cum am putea să ne vindecăm părinţii şi o parte dintre profesori de nostalgia comunismului?

Liceenii de atunci, din 1992, sunt astăzi, în majoritate, la rându-le părinţi, iar o parte dintre ei s-ar putea să fie chiar profesori. Unii dintre ei se pare că nu au găsit răspunsul la întrebarea de odinioară, ba chiar au căzut la rându-le pradă nostalgiei pentru ceva ce nu au trăit decât parţial. În loc să îşi fi vindecat profesorii şi părinţii, aceştia s-au molipsit de nostalgii fetide. Duc dorul autoritarismului de odinioară care, spun ei şi cei mai în vârstă ca ei, garanta securitatea şi integritatea individului. Manifestă o maladivă înclinaţie pentru colectivism şi etatism. Sunt opaci la orice încercare de analiză critică a trecutului comunist, în schimb se arată teribil de entuziaşti când vine vorba despre aprecierea lui pozitivă, ba chiar îl glorifică. Socotesc că răul ne vine de la excesul de democraţie şi de la prea multele partide politice, apreciază ca dăunător pluralismul politic şi cultural. Repetă obsesiv aiureala în conformitate cu care comunismul ar fi fost o idee bună, dar prost aplicată. Şi, mai presus de toate, sunt pradă fricii, îndeosebi fricii de viitor care, ştim bine, este un rău sfătuitor. Regretă că nu mai avem un partid care -cum spunea Arthur Koestler- nega liberul arbitru, dar cerea abnegaţia voluntară, interzicea dreptul individului de a alege între două soluţii şi capacitatea acestuia de a distinge între bine şi rău, plasa omul sub semnul fatalităţii economice. Un economic care, de la Lenin încoace, până la căderea comunismului, a fost supus politicului cu rezultatele cunoscute.

Explicaţiile pentru aceste nostalgii reînnoite nu sunt greu de formulat. Ele îşi află originile în traseul sinuos parcurs de România în ultimii 25 de ani, în prea multele promisiuni neonorate ale guvernanţilor şi în dezamăgirile aferente, în acea boală de voinţă, cum o numea într-un studiu apărut acum mai bine de 100 de ani, în 1906, un autor pe nume C. A. Popescu, citat de D. Drăghicescu în cartea Din psihologia poporului român, în convingerea că n-avem noi, oamenii de rând cum şi nu ne e dat nouă să schimbăm ţara. În abţinerea politică, diagnosticată de acelaşi D. Drăghicescu în sus-menţionata carte.

În noiembrie 2014 am trăit cu toţii câteva zile în care mitul abţinerii politice şi al avantajelor acesteia a fost spulberat. În care lipsa de energie şi pasivitatea defensivă au fost substituite prin voinţă activă. Săvârşirea de atunci are acum nevoie de desăvârşirea pe care nu o poate aduce de unul singur un preşedinte, oricât de neamţ la origine şi oricât de animat de bune intenţii şi de ambiţia lucrului bine făcut ar fi el. Săvârşirea fără desăvârşire, pecetea neisprăvitului, pasivitatea, defensiva erau identificate de D. Drăghicescu în cartea din 1907 drept specificităţi negative ale românilor. Pe care secolul al XX lea şi nici anii deja trecuţi din veacul în care trăim se pare că nu le-au vindecat în totalitate.

Numai că în cartea aceea atât de sceptică, de pesimistă şi care i-a adus autorului ei nenumărate neplăceri ce l-au făcut să nu o desăvârşească în dezvoltările ulterioare promise, D. Drăghicescu plasează totuşi un detaliu semnificativ în care văd un semn de optimism. Sociologul român ne reamintea că secolul al XVII lea şi al XVIII lea au fost dominate pe plaiurile mioritice de proverbul “Capul plecat sabia nu-l taie”. Dar şi că în secolul al XIX lea, poetul a modificat proverbul în versurile “Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie/Dar cu umilinţă lanţul îl încovoaie.” Conştiinţa umilinţei, comentează D. Drăghicescu, este “opera, contribuţia secolului al XIX lea de redeşteptare şi de neatârnare”.

Comunismului i-a fost specifică umilirea individului.

Conştiinţa acestei umilinţe şi, mai ales, dorinţa depăşirii ei definitive ar putea fi o şansă pentru punerea pentru totdeauna în cui a nostalgiilor după comunism şi a fantasmelor acestuia.        

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite