Dacă patetismul e o trăsătură profundă a speciei umane, noi românii suntem, cu siguranţă, supra-oameni! Mie unul mi-e greu să-mi imaginez că mase atât de largi de cetăţeni ai unei alte ţări civilizate ar putea fi cuprinse de aşa un tsunami de durere şi de pioşenie subită, că există pe Lumea asta vreun popor mai degrabă pupătoriu de moaşte, funduri şi cadavre proaspete, decât al nostru! De fapt, de când a murit Stalin nu s-a mai pomenit aşa ceva...!

Într-un puseu de cinism politic la fel de rar, chiar şi pentru România, patria nesimţirii politicienilor (limitată doar de laşitatea lor funciară), PSD-ul (sau, mă rog, o parte a lui, important e că vocea a fost a unui lider naţional), această „formaţiune“ politică fără o certă identitate doctrinară (întrucât nu e un partid, ci o gaşcă de interese), moştenitoarea primordialului FSN, la a cărui ţâţă au supt cvasi-majoritatea politicienilor autohtoni (inclusiv, sau mai ales Băsescu!), acelaşi FSN cripto-comunist care l-a umilit pe fostul Rege în 1990 şi l-a batjocorit apoi cu fiecare ocazie (după care l-au folosit pentru imagine, fără să le miroase defel gurile...), ne spune că e gata, în mărinimia lui, să le dea românilor dreptul de a opta între Monarhie şi Republică, cu mânuţele lor!

Haida-de, serios...?! De ce acum şi nu în 1947, 1990 sau 1992?! De ce „azi şi nu ieri“, când tot ei erau la putere?! În afară de faptul că ei ştiu foarte bine cât de greu se poate schimba acum forma de guvernământ, că mecanismul constituţional ce ar trebui declanşat e infernal şi fără vreun rezultat garantat, că există deja un Referendum Istoric, cel din 2009, prin care Măria Sa Poporul a votat micşorarea numărului de parlamentari, în limitele unui bun-simt elementar, ignorat cu o consensuală ticăloşie de către absolut toate găştile politice care chinuie de 28 de ani această ţară, restul e calcul politic mizerabil şi chiar o jignire a Moştenirii pe care fostul Rege a lăsat-o, aceea care se reduce - esenţialmente - la o pildă de modestie şi măsură, trăsături prea puţin româneşti, din păcate, după cum se poate din nou vedea.

Amărăciunea mea e cronică, nu aş vrea să se înţeleagă că nu am rezonat cu milioanele de compatrioţi care au fost decenţi, unii chiar îndureraţi, dar nu pot să nu fiu revoltat şi să nu reacţionez la excesul pe care l-am perceput - chiar şi în smerenia publică - şi îndeosebi la confiscarea tristeţii naţionale de către toţi profitorii neamului, ce nu sunt doar în politică... Superfluu, menţionez ca acest text este un pamflet, ce ar trebui să-i supere doar pe cei vizaţi.
 
Rog să fiu bine înţeles: mi-aş da ani din viaţă pentru ca România să fie o Monarhie Constituţională, Republica şi-a dovedit eşecul şi incompatibilitatea cu metehnele unui popor care de când se ştie „pendulează între metafizică şi clitoris“ (parafrazând un „clasic în viaţă“, Gelu Voican Voiculescu, unul dintre artizanii mizeriilor feseniste de la începutul anilor ‘90), doar că mă încăpăţânez să fiu un pic adult, să nu mai cred în basme de adormit copiii, muierile slabe de înger sau bătrânii senili!
 
Altfel spus, mă străduiesc din răsputeri să fac o esenţială distincţie între ceea ce mi-aş dori şi ceea ce e posibil, sa-mi drămuiesc şi canalizez energia, câtă o mai fi, către cauze realiste, nu doar nobile, nu „cai verzi pe pereţi“!
 
De ce nu se poate (practic, din punct de vedere al procedurilor legale), sunt sigur ca explică mulţi opinenţi, în toată media românească a zilei, aşa că nu voi insista... Dar mă voi întreba, totuşi, oricât de retoric ar suna, „eu cu cine votez?!“. Cin’ să fie Monarhul (presupunând, prin absurd, că ducele de Teleorman nu-şi doreşte...)?!
 
Cumva Principesa Margareta, o persoană desigur stimabilă, dar a cărei cultură şi inteligenţă sunt - inevitabil - măsurate prin „destoinicia“ cu care şi-a ales soţul, prea-dubiosul Radu „al României“, fost Duda (apropo, în acest caz ar deveni rege sau doar prinţ consort? Ptiu, drace!)?! Sau cumva - păcatele mele! -, faimosul curvar Nicolae de Mll...Mill..(scuze), micul diavol playboy renegat până şi de princiara lui mămică (detaliu extrem de relevant, omis de conivenţă de marea majoritate a presei), în faţa căruia multe dintre cele mai aprige feministe se fac că uită că motivul pentru care a fost cândva desemnat ca urmaş la tron a fost strict de natură misogină, acea decrepită lege salică...?!
 
Nu e mai simplu oare să acceptăm că putreziciunea acestei ţări e mai adâncă decât forma ei de guvernământ şi toate partidele şi politicienii, a căror zilnică demonizare nu face decât să ne tocească spiritul critic autentic, abătându-ne atenţia de la cauzele reale, în cel mai diversionist şi ordinar mod cu putinţă...?! Nu.
 
Încă o temă majoră a societăţii româneşti, definitiv compromisă!