Moartea, lăsată de Dumnezeu, privatizată de oameni

Biserica este iarăşi în vizorul mass-media pentru chestiunea cimitirelor private. Unilateral, mulţi cred că este vorba de un monopol al Bisericii. În realitate, este o făcătură de presă cu bătaie lungă la temelia Miresei lui Hristos, în interesul industriei private a morţii.

Capitalismul contemporan a transformat până şi moartea într-o piaţă. Şi ce piaţă! Sensibilă, dureroasă,  amară, inevitabilă dar… sigură pe termen lung. Aşa că, s-au gândit unii, de ce nu ar comercializa locuri de veci, exploatând adormiţii Domnului ca pe nişte cartofi?! Îi pui în pământ şi produc…bani.

În această viziune industrializată a morţii a fost târâtă, mediatic, şi Patriarhia Română, care , în urmă cu un an de zile, a decis câteva măsuri interne, referitoare la cimitire. Nici una, nici două, Patriarhiei i s-a construit rapid o imagine de afacerist veros, care vrea să pună monopol pe moarte, făcând concurenţă nedreaptă şi şantajând bietul credincios cu mijloace din dotare: slujba de înhumare, priveghiul, cortegiul funerar, etc.

Neexistând pădure fără uscături, chiar şi unii slujitori bisericeşti au fost tentaţi să-şi sporească numărul de servicii funerare, imaginând diverse tertipuri administrative sau înţelegeri obscure cu pompele funebre. Aceste cazuri izolate au constituit, undeva în subconştientul mediatic, combustibilul cu care s-a dat foc Bisericii. După care, fariseic, i s-a atras atenţia că banii sunt ochiul diavolului, fără a se cunoaşte că numai arghirofilii se justifică cu acest argument.

Dar, dincolo de acestea, interpretarea tendenţioasă a deciziilor BOR nu face bine nimănui, decât poate celor cu interese stricte în domeniu. Câteva chestiuni fie n-au fost observate, fie au fost intenţionat omise.

Mai întâi, pentru un credincios (căci restul nu-şi pun problema), cimitirul este un loc sacru prin definiţie, unde îşi lasă trupul în grija Bisericii, prin comunitatea de credincioşi apropiaţi lui (rude, de regulă) până la Înviere. De aceea, tot ritualul înhumării, dar şi pomenirile de după, sunt străjuite de rugăciunile slujitorilor lui Hristos, în nădejdea dobândirii iertării păcatelor, pe care fiecare dintre noi le face în această viaţă. În acest sens, încă din vechime, cimitirele au fost în administrarea Bisericii, iar astăzi, doar în mediul rural şi la mânăstiri, încă se mai află în această situaţie (rare excepţii în mediul urban).

Odată cu secularizarea societăţii, în mediul urban, cu precădere, dar şi pe alocuri în cel rural, cimitirele au trecut în subordinea autorităţilor locale sau centrale, adeseori prin metode abuzive. Căci, şi atunci, ca şi acum, argumentele au fost de tip sofist: De ce să aibă Biserica cimitire? Nu e imoral cumva? Ce face ea cu banii? Ce nevoie are ea de bani?

În fapt, imoralitatea este în altă parte. Anume, în viziunea secularizată asupra veniturilor obţinute din activitatea funerară. Chiar documentul Patriarhiei vorbeşte despre folosirea acestor venituri în interesul Bisericii şi, implicit, al credincioşilor, căci nu se poate una fără alta. Din aceşti bani se pot susţine activităţile misionare, culturale şi sociale, pe care numai un ochi întunecat nu le poate vedea ca fiind în beneficiul comunităţii. Chiar dacă, în zilele noastre, Biserica fiinţează, independent de voinţa Ei, într-o societate cu jocuri şi reguli capitaliste, făcute de alţii.

În schimb, un privat vede cimitirul ca o exploataţie din care extrage un profit propriu, pe care îl foloseşte după bunul plac, rareori sau mai deloc în interesul comunităţii credincioşilor Bisericii. Şi chiar dacă, prin absurd, ar da un procent din venituri Bisericii, chestiunea tot ar rămâne imorală, deoarece cu Dumnezeu nu poţi să închei contracte de cotă parte din profitul tău, scos de pe urma morţii lăsate de El. 

Apoi, nu prea văd tendinţe de monopol bisericesc, câtă vreme, mai ales în mediul urban, cimitirele sunt deja ale autorităţilor locale sau aflate în concesiunea unor terţi, privaţi. Tendenţiozitatea reiese şi mai clar din faptul că mai nimeni nu a pomenit despre mecanismul regulilor, uneori abuzive chiar la adresa credincioşilor, sub care se desfăşoară lucrurile în aceste cimitire. Nu mai pomenesc şi de faptul că, până la urmă, Biserica nu forţează pe nimeni să urmeze un anume ritual de înhumare, cum mai lăsau de înţeles unii „jurnalişti”.

Tot anul trecut, Patriarhia lua în calcul şi o viziune pe termen lung. Ce se întâmplă dacă cimitirul privat dă faliment sau îşi schimbă statutul, conform interesului acţionariatului?! Unii se vor grăbi să spună că este aproape imposibilă o asemenea situaţie, dar la cum merg treburile prin capitalismul autohton, nu aş fi aşa de sigur.  În această situaţie, cine poartă răspunderea? Cum îţi poţi încredinţa liniştit tihna oaselor tale în seama unuia care nu e stăpân pe viitorul lui, darămite pe veşnicia ta?

Toamna trecută, Patriarhia invoca argumente juridice cum că, în realitate, cimitirele private sunt ilegale. Legislaţia română în vigoare prevede ca responsabilitatea administrării cimitirelor să fie una strict comunitară, mai precis a comunităţii locale sau confesionale, tocmai pentru a evita riscurile unei administrări private. Remarcaţi, va rog, până şi diferenţa de înţelegere asupra activităţilor funebre, prin termenul administrare, folosit în legislaţie, care nu este tot una cu viziunea de exploatare pe care o au privaţii asupra cimitirelor.

Există şi o confuzie generală în privinţa costurilor serviciilor funerare. Mulţi cred că toate aceste costuri merg în buzunarul Bisericii, pe câtă vreme, la o privire mai atentă (sau dacă ai trecut prin aşa ceva) se poate observa că majoritatea costurilor iau calea pompelor funebre, adică tot a unor buzunare private. Bisericii îi mai rămâne atât cât credinciosul (dacă mai este credincios) îi dă loc lui Dumnezeu în viaţa lui. Cine a înţeles diferenţa dintre Biserică şi afaceriştii morţii, nu va ţipa agitat într-una că popii i-au golit buzunarele sau că l-au lăsat cu mortul pe masă, căci nici nu va avea motiv. Evident, rarisimele cazuri întâmplate sunt regretabile şi sancţionabile din partea clerului superior, dar spectacolul ştirilor nu le-a ratat deloc, deoarece în jurnalismul de scandal, găinăriile devin vedete.

Pe cei care se vor grăbi să sancţioneze grabnic întreaga Biserică pentru opulenţa afişată de câţiva slujitori orbiţi de lux, i-aş sfătui părinteşte să se uite, mai atent şi mai fără patimă, în corpus-ul eclezial, care îşi trăieşte zilele cot la cot cu majoritatea populaţiei României, într-o alergătură zilnică spre a face faţă costurilor materiale ale acestei vieţi.

Viaţa materială va deveni, după mine, din ce în ce mai grea, pe măsură ce individualismul financiar va spori, iar simţul comunitar se va atrofia. Dovadă este îndesirea ştirilor privind adâncirea prăpastiei dintre puţinii super-bogaţi ai planetei, şi mulţii super-săraci ai ei.

Aduc aminte că, aşa cum este în fizică, există şi în economie un principiu al vaselor comunicante. Adică banii circulă, întotdeauna, de la unii la alţii, de regulă bogaţii acumulând de la săraci şi nu invers. Problema esenţială este moralitatea folosirii banilor: în scop comunitar sau egoist, cum am tratat anterior.  

Este regretabilă situaţia în care moartea, lăsată de Dumnezeu, este exploatată comercial de către oameni.