Memoria pierdută a Paradisului – dincolo de capitalism şi comunism

Pe hârtie, capitalismul şi comunismul par a fi societăţi perfecte. Teoretic şi aparent, fiecare dintre cele două sisteme oferă fiinţei umane şansa unei vieţi bune, aici, pe Pământ. Libertatea, demnitatea, egalitatea, prosperitatea sunt proclamate, garantate, într-un cuvânt, este promisă FERICIRE. Totuşi, în practica istorică, ambele societăţi au generat nedreptăţi cumplite şi au îngăduit crime abominabile împotriva umanităţii.

Drumul spre iad este pavat întotdeauna cu intenţii bune şi idealuri spulberate.

Simplificând, s-ar putea spune că pe de o parte, capitalismul, ca darwinism economic, propune un sistem al libertăţilor de tot felul şi al unei concurenţe între indivizi, în exprimarea/exercitarea libertăţilor, concurenţă care ar genera progresul în chip echitabil, ca urmare a unui mecanism social-politic şi economic de autoreglare de tip cost/eficienţă/solidaritate socială. Pe de altă parte, comunismul, darwinism social, proclamă o societate în care clasa supremă – clasa muncitoare – ieşind învingătoare, prin revoluţie, din lupta cu capitaliştii şi asimilând celelalte clase sociale, conduce comunitatea umană spre o societate liberă la modul absolut, fără clase şi implicit, fără stat. În numele şi pentru obţinerea/conservarea acestei libertăţi, individul este supus totalmente dezideratelor interesului comun al maselor de indivizi organizate şi călăuzite de Partid şi Conducător, ca forţe atotputernice şi atotştiutoare ce exprimă, decisiv şi fără drept de apel, voinţa clasei muncitoare.

Atât capitalismul, cât şi comunismul se proclamă a fi societăţi democratice. În capitalism, fiinţa umană pare a fi liberă să se autodefinească, însă sistemul stabileşte limitări obligatorii, de neevitat, în zona economică. Cetăţeanul are dreptul la muncă, dar nu întotdeauna are şi posibilitatea reală de a munci, are dreptul la libera circulaţie, dar fiind lipsit de un loc de muncă, nu are resurse pentru a călători, are dreptul la iniţiativă economică, dar accesul la capitalul necesar este uneori extrem de dificil sau chiar imposibil. Bunăstarea relativă atinsă de societăţile capitaliste se prăbuşeşte, într-un final, sub presiunea darwinismului economic. Lanţul trofic al economiei capitaliste se rupe datorită dominaţiei celor din vârf, marii deţinători de capital care ajung treptat să controleze economicul şi implicit, politicul, încălcând ”legea de aur” a capitalismului – libera concurenţă.

Astfel, democraţia în capitalism degenerează într-o formă de control şi manipulare exercitată asupra forţei de muncă şi consumatorului, o sclavie în haine din poleială multicoloră.

În comunism, individul este aşezat într-o permanentă concurenţă cu sine însuşi, Partidul şi Conducătorul obligându-l la un titanic efort de a se transforma fizic şi intelectual după chipul arhetipului ideologic – ”Omul Nou, multilateral dezvoltat”. Libertatea se consideră a fi împlinită prin faptul că în zona economică, proprietatea comună – ”de stat, a întregului popor” – îl transformă pe cetăţean în proprietar, producător şi beneficiar al produselor economiei. Paradoxal, comunismul încearcă să evadeze din constrângerile darwinismului, afirmând că statul socialist / comunist nu mai cunoaşte elite şi interese economice în concurenţă, ci doar o elită politică – Partidul, format din elementele cele mai înaintate în înţelegerea marxismului, avangardă a clasei muncitoare, partid al cărui rol chiar încetează odată făurit comunismul – ”societatea fără clase”.

În practică, democraţia muncitorească, construită în jurul Partidului şi Conducătorului, permite apariţia unei elite care este nu numai una politică – activiştii de partid, nomenclaturiştii, directorimea din ministere şi întreprinderi etc., ci şi una economică, bucurându-se atât de puterea de a stabili traiectoria mecanismului economic – prin instrumentele economiei centralizate, cât şi de privilegiile economice oferite de deţinerea puterii politice. Cetăţeanul din comunism resimte cu putere extremă transformarea drepturilor afirmate, garantate de Partid în simple afirmaţii ideologice, propagandistice. Dreptul la muncă devine obligaţia de a munci după un plan şi pentru o salarizare stabilite de ”forurile superioare”, dreptul la circulaţie se suspendă ca jertfă adusă pe altarul luptei împotriva ”duşmanilor din afara ţării”, dreptul la prosperitate, căci libera iniţiativă economică este condamnată de Partid, se amână în exercitare sa, până la construirea ”societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a înaintării spre comunism, visul de aur al umanităţii”, prin aportul propriei generaţii, devenită ”de sacrificiu”.

Democraţia muncitorească eşuează lamentabil şi dobândeşte forma criminală a dictaturii personale sau de familie – Stalin, Mao, familiile Ceauşescu, Castro, Kim Ir-sen – ori a dictaturii de partid, precum în China Populară. Evoluţionismul darwinist îşi urmează legităţile, spaţiul comunist devenind un imens lagăr de muncă în care sclavii sunt obligaţi de stăpâni să mimeze fericirea.

Unde se află eroarea teribilă care transformă capitalismul şi comunismul din promisiuni ale fericirii, în minciuni criminale? Posibil ca un simplu amănunt să fi provocat aceste îngrozitoare drame ale irosirii şi pervertirii fiinţei umane, un amănunt care se află în chiar interiorul fiinţei noastre: boala sufletească dobândită prin neascultarea de Dumnezeu sau – pentru cei atei – incapacitatea omului de a se rupe de animalitate. Capitalismul încearcă să elimine animalitatea lăsând-o să se manifeste prin concurenţa economică de pe piaţa liberă, în speranţa că prosperitatea materială va susţine un sistem de libertăţi menite să înnobileze fiinţa umană. Comunismul consideră că elimină animalitatea construind o economie întemeiată pe proprietatea comună, cu aceeaşi speranţă a înnobilării omului, de această dată prin dispariţia exploatării şi dobândirea de către ”Omul Nou”, sub îndrumarea Partidului, a unei conştiinţe superioare multilateral dezvoltate.

Răul în capitalism şi comunism este generat de ţelul lor comun: să-l învingem pe semenul nostru, să-l supunem, să-l dominăm, să-l manipulăm, fie că acesta este concurentul sau clientul de pe piaţa liberă, fie că este ”duşmanul de clasă” ori ”elementul antisocial”. ”A controla pe celălalt” este o premiză neumană/inumană/antiumană şi nu poate genera o societate a binelui comun, ci dimpotrivă, o împărăţie a răului.

Gândind la criza de idealuri şi de soluţii în care se scufundă lumea noastră, eu aflu răspunsul – şi vă îndemn să faceţi asemenea – în cuvintele Apostolului: ”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (...) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 1-8, 13)

Post-scriptum: Comisia Europeană anunţă că peste 26 de milioane de cetăţeni din Uniunea Europeană au rămas fără loc de muncă în ianuarie 2013. Quod erat demonstrandum...