Memoria comunismului ... moştenire nefastă!

Istoria experimentului comunist ne zbuciumă prezentul prin manifestarea fenomenului de deindividualizare care a cuprins, putem spune, întreaga naţiune. Fiinţa română este inhibată. Pendularea individuală între moştenirea „omului de tip nou” şi valorile democraţiei, blochează conştiinţa noastră în încercarea de a adera la valorile libertăţii umane.

Prospectivitatea viitorului se face prin parcurgerea obligatorie şi necesară a trecutului şi a prezentului. În acest context, să încercăm a vedea “ce am uitat ?”, “ce avem şi ce suntem prin devenirea noastră istorică?”, şi “ce putem întreprinde pentru “viitorul” nostru national şi individual? ”.

Fiinţa românescă a parcurs etape istorice zbuciumate şi zdruncinate de însăşi fiinţarea sa contradictorie care pendulează : de la sublim ... până la trădare !

Scopul devenirii noastre de parcurs a fost unul al supravieţuirii, identificat în actele de sacrificiu şi rezistenţă în faţa vicisitudinilor istoriei. În prezent, consider că ne aflăm în plin proces de deindividualizare, în sensul că majoritatea românilor sunt cuprinşi de o reducere a conştiinţei de sine private, fiind prinşi în acţiunile de subzistenţă, renunţând la întregirea fiinţei sale spiritual-umane.

Deindividualizarea menifestă post-revoluţionară (de după ’89) poate fi descrisă prin lipsa identificabilităţii noastre în istoria recentă, creionând o stare de non-identificabilitate. Am renunţat foarte uşor la istoria personală şi suntem pe cale să devenim un construct “amorf”, prin neglijarea trăirilor şi a propriei istorii familiare ajungând la performanţa de a  uita datoria fiecăruia dintre noi faţă de istorie şi umanitate, datorie care ar putea fi reprezentată de ideea:  a depune efort individual necesar fiecăruia dintre noi în vederea descoperirii unicului adevăr care stă la temelia naţiunii noastre! Suntem abandonaţi existenţei cotidiene, cu toate problemele şi greutăţile fireşti dar şi inerente. Probabil că va trebui descoperit şi instrumentul care să poată măsura intensitate până la care rezistă fiinţa umnă în faţa acestor greutăţi, astfel încât să ni se poată spune, „pe bune”, cât de aproape sau de departe suntem de binele social cu care este amăgită societatea românescă de astăzi !

Pe de altă parte, nimeni nu doreşte să recunoască faptul că aceste „probleme” şi „gretăţi” cotidiene sunt rezultatul neglijenţei fiecăruia dintre noi faţă de ceea ce se numeşte istorie personală, istorie familială, istoria comunităţii de apartenenţă, istoria societăţii în care ne manifestăm ca fiinţe etatice, în fond istoria ţării noastre! Sentimentele, gândurile, percepţiile şi atitudinile fiecăruia dintre noi sunt inhibate, fără a avea puterea de a ne uita în oglindă şi a reflecta asupra „eu”-lui nostru istoric.

Ne lipseşte îndemânarea, sau poate curajul, de a reflecta asupra conştiinţei de sine, privită ca trăsătură de personalitate ce are ca referenţial acea concentrare a atenţiei asupra propriului eu, cum ar spune Fenigstein.

Interogaţie

Să se datoreze aceste aspecte faptului că suntem moştenitorii direcţi ai marxismului, torturat în „socialism ştiinţific” şi „comunism ştiinţific”, în încercarea partidului unic de a construi o societate lipsită de clase sociale, invocând extirparea exploatării omului de către om din capitalismul burghez? Se afirma, odată cu avansarea ideilor creării „omului de tip nou”, înlocuirea capitalismului cu socialismul, ceea ce s-a şi petrecut pe pământul românesc decimat de război şi de atâţia binevoitori ai neamului!

Memorie ...

Experimentul comunist, a cărui debut a avut loc sub denumirea propagandistică de “Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917”, a luat naştere sub coordonarea directă a numitului ILICI ULIANOV-LENIN (1870-1924), care promite muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor atât puterea cât şi proprietatea pământurilor şi a fabricilor/ întreprinderilor, implementând astfel „dictatura proletariatului”.

Desăvârşirea sistemului comunist are loc sub coordonarea lui IOSIF VISSARIONOVICI DJUGASVILI-STALIN (1878-1953), care va da naştere teoriei marxist-leniniste, teorie care este malformată, fiind ruptă atât de contextul teoriilor marxiste cât şi de cele ale leninismului. Politica stanilistă propriu-zisă a avut un caracter imperialist – de extindere a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) - denumire dată de către Lenin în 1922 – şi de cotropire sau de luare sub influenţă a vecinilor. Imperialismul stalinist a cotropit astfel şi Regatul României, care va fi torturat sub auspiciile unei Republici Populare Române.

Trebuie menţionat, ca şi observaţie fundamentală, că eşecul comunismului s-a bazat, în primul rând, pe faptul că actul şi voinţa politică au fost ideile unor conducători şi a camarilelor acestora, care s-au manifestat numai în interesul lor propriu şi nu în interesul invocatei „clase muncitoare” – dând naştere, în aceste împrejurări istorice, dictaturilor comuniste.

“Satisfacerea continua a nevoilor material şi spiritual ale maselor” – ca şi obiectiv al platformei politice comuniste – a fost un eşec total numai dacă ne gândim la faptul că, din punct de vedere economic, proletariatul nu a deţinut niciodată controlul asupra fabricilor sau a factorilor de producţie. Economia a devenit de tip centralizat, ineficientă, neconcurenţială, acaparată de „aparatul de stat”.

“Omul-nou” (produsul ideologiei comuniste şi a operei practicienilor şi practicanţilor acestei ideologii)  – “personalitatea multilateral dezvoltată” a devenit «tipul omului duplicitar, profitor, dornic de a parveni prin orice mijloace, care evită cât poate munca şi asumarea de responsabilităţi civice, preferând să se “descurce” de unul singur, în detrimentul comunităţii», după cum arată şi Denis Fabian în notele sale de curs.

Moştenire ...

Acesta este contextul moştenirii noastre de astăzi. Întrevedem o anumită modificare? Putem afirma că lupta noastră pentru libertate îşi are consecinţele scontate? A avut loc Procesul Comunismului prin care cei ce s-au făcut vinovaţi de abominabilele crime împotriva poporului român şi a umanităţii au răspuns în faţa „mult iubitului popor”?

Cauza întrebărilor mele dilematice este, pur şi simplu, bunul-simţ al observatorului care face parte dintr-o generaţie de compromis, sacrificată şi folosită ca masă de manevră, caracterizată de însăşi idealismul său fragil şi vulnerabil în faţa mult exersatei maşinării nomenclaturiste care a supravieţuit prin disimulare şi minciună, ezitare şi omisiune a adevărului împărţit cu porţia – poporul român având formată acestă deprindere (obişnuinţa raţiei de pâine/ persoană, de ulei, făină, ouă etc.). Şi prin manipularea ideii de „libertate”, post-revoluţionară (de la ’89 până-n coa’), s-a continuat, conform constatării istorice afirmată de Juvenal , cu “pâine şi circ” (lat. «panem et circenses»). Şi „pâine şi circ” a primit acest popor umilit din nou, care şi-a dorit, în fapt, numai “libertatea” !

Şi cum exerciţiul libertăţii nu era format, s-a pornit pe drumul care ne poartă  şi acum : formarea abilităţilor şi a conştiinţei propriei libertăţi în context comunitar ! Cât va dura această formare a poporului nostru care trebuie să pătrundă în tainele conştiinţei de sine, manifestate într-un cadru social sigur, bazat pe respect şi demnitate, în raport cu valorile şi virtuţile libertăţii?

Concluzie

S.M.R. (Simţul Moral Românesc, despre care am discutat în articolul anterior) este în continuare  tăvălit, raportat la ţelul său de a învăţa libertatea ca şi cauză a moralităţii. Căci imoralitatea, înşelătoria, nedreptatea, frauda etc. nu pot forma o personalitate în acord cu valorile democraţiei, dintre care “libertatea” este valoarea supremă, cea care obligă la discernământ şi respect faţă de fiecare individ în parte, cât şi faţă de fiinţa română ca expresie a umanităţii.

I. IANOLIDE afirma în lucrarea sa din 1982, „document pentru o lume nouă”:

„Nimeni nu inspiră încredere, nimeni nu înfruntă cu adevărat revoluţia !”

Un lucru de o extremă valabilitate şi astăzi căci, mărturiseşte acelaşi Ianolide, despre înţelepciunea sacrificaţilor neamului trecuţi prin temniţele comuniste româneşti :

„Lumea are încă nevoie de suferinţă până va ajunge să se împace cu Dumnezeu” –  după cum afirma un tânăr intrat în „tură” la penitenciarul „Piteşti”, aflat în plin experiment, care a fost torturat timp de 7 luni fără a fi cedat la finalul reeducării, şi care conchide:

 „Nu sunt un erou, ci un norocos. (...) Am avut avantajul că am intrat în reeducare cu o conştiinţă bine formată (...)” (I. Ianolide)

Nu toţi românii au trădat, dar majoritatea care a suferit lagărul comunist ca opresiune asupra bunului simţ, atac la S.M.R., victime ale omului de lângă ei, s-au sacrificat în primul rând pentru ideea de adevăr şi conştiinţă de sine, apoi pentru ideea de neam ,pentru ca noi, urmaşii lor, să le putem cânta suferinţa şi rememora faptele de vitejie purtate în faţa inamicului nr. 1 al poporului român ... comunismul! De aceea unii sunt bune exemple de sfinţenie, căci închisoarea comunistă a reuţit să-i întărescă în credinţa lor, în adevărul suprem care este iubirea de ţară şi de Dumnezeu, prin jertfă şi conştiinţă de sine, de neam şi de ţară, încrezători în valorile imuabile ale libertăţilor omului !