Lina a lu' Râpă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Mămică, celui ce te urăşte să-i dai apă şi pâine! Şi să fii bun, mama, că binele tare greu se face!”. Pe mama mea o cheamă Ileana şi toată lumea ii spune Lina. Are, aproape, 78 de ani şi ultimii 58 a fost unul dintre cei doi stâlpi pe care s-a clădit familia noastră. Ea ne-a învăţat să trecem peste greutăţi şi să cerem mai mult de la noi. Ultimii 40 mi-a fost cea mai bună prietenă dar şi cel mai dur critic. Ea, Lina a lu' Râpă!

Mama mea nu a fost deloc la şcoală. Familia ei, cu 11 copii din care ea era cea mai mică fată, a considerat că trebuie să o înveţe să devină gospodină şi cum să aibă grijă de casă, scoală fiind pentru "cucoane". Au învăţat-o sa aibă grijă de gospodărie şi animale, să ţese, să coase, să fie cuminte şi să aibă respect. Încă de când avea 11 ani a avut în grijă toată familia preluând rolul de „femeie-n casă”, gătind pentru fraţii mai mari şi îngrijindu-i pe cei mai mici.

A fost un copil crescut exact ca toţi ceilalţi copii din satul Negrileşti, de lângă Tecuci. Ei, şi cei din Ţigăneşti, se trăgeau din fostele sălaşe ale robilor din zonă (de aici şi denumirea localităţilor), şi deveniseră una cu toţi ceilalţi săteni. Foarte puţini vorbeau ţigăneşte, nu purtau port şi din punct de vedere cultural păreau a fi mai degrabă români decât romi. Îşi asumau identitatea de romi şi erau hetero-identificati ca atare, şi toată lumea părea că trăieşte în bună pace. Casa bătrânească era undeva într-o vale (râpă), lucru care a făcut ca familia mamei să primească porecla „a lu' Râpă”.

Faptul că era gospodină şi cuminte a făcut ca mulţi băieţi din sat, şi din împrejurimi, să o vadă ca o partidă bună. Ţesea şi broda frumos, juca bine la horă-n sat şi avea zâmbetul pe buze mai mereu chiar şi atunci când muncea pământul. Firea ei zglobie dublată de frumuseţea ei simplă a făcut, ca de când a împlinit 16 ani, să aibă mulţi peţitori. Toţi au fost refuzaţi din diverse motive: că e prea sărac, că e prea bogat, că e roman şi o s-o „ţigănească”, că e prea mic, că e prea înalt, că are nasul nu-ştiu-cum etc., până când, bunicii mei şi babele din sat s-au resemnat:  o să rămână fata bătrână! Imediat după ce a împlinit 20 de ani, „s-a luat” cu tata, un băiat simplu din Galaţi care a fost atât de insistent încât întreaga familie a pus presiunea necesară pe mama să-i accepte cererea în căsătorie.

S-au mutat la Galaţi unde a trebuit să facă faţă unei alte realităţi. Fără casă, au locuit vreo 2 ani într-un grajd pus la dispoziţie, cu chirie, de o rudă de-a tatei. Fără scoală, nu a putut să se angajeze decât la serviciul de gunoi al oraşului. La început i-a fost tare frică. Mulţi o înjurau numai când o vedeau cu mătura-n mână şi frica ei era accentuată de sunetele de cioară pe care unii dintre cei care urlau la ea le scoteau. S-a simţit umilită de multe ori şi numai credinţa în familia ei şi în Dumnezeu a făcut-o să continue. Şi-a promis că ai ei copii or să aibă „carte” şi că nimeni nu-i va umili vreodată.

La locul ei de muncă şi-a făcut treaba bine, conştientă fiind că poate avea un loc de muncă mai bun dacă „lumea zice că îşi vede de treabă”. În baza unor recomandări primite de la şefii ei a cerut transferul, pe aceeaşi funcţie,  la CFR. Muncă mult mai multă, însă mai bine plătită şi mai puţin expusă. Strângeau toţi banii să-şi cumpere casă şi părinţii ei şi-au vândut animalele ca să-i ajute. Între timp, copiii i-au sporit motivaţia. Au cumpărat o căsuţa mică pe care, împreună cu tata, au început să o aranjeze. Tot ceea ce câştigau, investeau acolo. Pentru a mări veniturile familiei, împreună cu ai mei, colindau în căruţă satele din jurul Galaţiului colectând pene de gâscă şi vânzând diverse nimicuri produse de Cooperativa Meşteşugărească.  

Trec anii si cel mai mare frate se îmbolnăveşte de leucemie. Se găsesc mulţi binevoitori care le oferă tratamentul minune în schimbul unor sume mari de bani. Ai mei vând tot, mai puţin casa, şi cumpără toate cele, însă vindecarea întârzie să apară. În primăvara anului 1976 frate-miu moare, lăsând-o pe mama să-si aline dorul cu ceilalţi copii.

9 luni şi 8 zile după moartea fratelui meu, apar şi eu pe lume. Mama se simte iubită de Dumnezeu şi crede că eu sunt modul în care El i-a răspuns la rugăciunile de a-l însănătoşi pe cel ce tocmai se dusese. Credinţa ei devine credinţa tuturor. Decid să-mi pună acelaşi nume şi sunt iubit cât doi.

Uneori era nevoie să se războiască cu cei care credeau că trebuie să ne umilească pentru că suntem romi. Nu accepta să nu fim primiţi la grădiniţă,  să fim puşi în clase separate, nu accepta să primim un loc de muncă sub pregătirea noastră si nu accepta să fim consideraţi inferiori. Cerea să fim trataţi corect şi ne învaţă să strângem din dinţi si sa muncim. Ne-a trimis pe toţi, în paralel cu şcolile teoretice pe care le urmam, la liceul de muzică, pentru că „dacă nu ne-o plăcea cartea, să avem o meserie curată”. Toţi patru am învăţat să cântam la un instrument. Eu am urât violoncelul.

Turele de noapte de la CFR nu mai erau posibile aşa că şi-a schimbat locul de muncă. S-a transferat la Poşta Română şi după la Liceul de Marină. Duminica, când Oţelul sau Dunărea juca acasă, mergeam să vândă seminţe la meci. Se câştigau nişte bani în plus ce erau folosiţi, cu chibzuinţa, pentru a acoperi cheltuielile necesare educaţiei copiilor.

Imediat după 1990, vremurile s-au schimbat iar. Pe principiu „ultimul venit, primul plecat”, mama îşi pierde locul de muncă de la Liceul de Marină. Cum era greu de găsit un loc de muncă în acele vremuri, mai ales pentru o femeie fără carte, romnie şi la 50 de ani, mama devine „sămânţăreasă” full-time. După 30 de ani de munca şi în aşteptarea pensiei, a vândut seminţe vreo 10 ani, dacă nu mai bine, în parcul auto a Combinatului Siderurgic de la Galaţi. A trebuit să renunţe în momentul în care am intrat eu la liceu şi nu mai avea cine să-i prăjească marfa. Şi-a canalizat întreaga atenţie către mine şi către dorinţa ei ca eu să reuşesc. Jumate din pensiile lor, a mamei şi a tatei, mi-a fost trimisa mie, luna de luna, în primul semestru din primul an de facultate. In momentul în care am aflat ca ei făceau foamea acasă pentru educaţia mea, am refuzat sa mai iau bani de-acasă.

Mama m-a învăţat să mă bucur de tot ceea ce am şi cum trebuie să zâmbesc vieţii. Să ofer şi să primesc. Să nu judec şi să mă rog ca greşelile să-mi fie iertate! Să iubesc şi să fiu iubit! Să nu hulesc şi să-mi iubesc aproapele. Să merit tot ceea ce primesc şi să nu mă bucur la nimic din ceea ce nu este al meu. Să reacţionez când cineva este nedrept cu cei din jur şi să ajut pe orişicine pot. Să ofer înainte de a cere şi mai ales să îmi doresc de la mine azi mai mult decât mi-am dorit ieri. Să fiu mândru de ceea ce sunt şi să demonstrez celor ce mă înjură că un „ţigan” poate fi mai bun decât ei.

Mama mea m-a învăţat să fiu om fiindu-mi aproape şi lăsându-mă s-o vad!

PS. Ieri a fost ziua ei de nume, şi mă bucur ca e la mine acasă. In loc de cadou, o sa-i citesc acest text.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite