Libertatea interioară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din clipa în care te hotărăşti să faci din politică o profesiune, amplitudinea libertăţii tale se reduce: nu mai poţi spune tot ce-ţi trece prin cap.

Cred că ultimii români care au intrat în Partidul Comunist din convingere au fost cei păcăliţi de comportamentul lui Ceauşescu din 1968. Trupele pactului de la Varşovia ocupaseră Cehoslovacia, iar România decisese să stea deoparte. Ceauşescu dădea satisfacţie rusofobiei autohtone şi îşi făcea, astfel, un portret de disident al sistemului. După 1970, aderenţa la PCR nu mai putea fi decât efectul unui calcul interesat: te supuneai, fără entuziasm, mecanicii rutiniere a promovării profesionale.

Îţi „aranjai" dosarul. În mod paradoxal, această afiliere inerţială nu angaja în mod decisiv libertatea interioară, decât dacă voiai să faci o carieră de partid, să joci un rol în „lupta ideologică". Altfel, nu aveai de plătit decât preţul - deloc neglijabil, e drept - al duplicităţii.

Nu vreau să insinuez că, după 1989, toţi membrii noilor partide s-au înregimentat din convingere. Dar e cert că destul de mulţi au trăit, cel puţin la început, euforia dreptului de a opta şi că adeziunile lor au implicat un anumit coeficient de autenticitate. Şi tocmai pentru că alegerea a putut fi neîngrădită, a intrat masiv în joc tema libertăţii interioare. Se punea dintr-odată întrebarea cât de departe trebuie să meargă disciplina de partid şi câtă personalitate specifică îşi poate permite „soldatul" unei formaţiuni politice date?

Evident, din clipa în care te hotărăşti să faci din politică o profesiune, amplitudinea libertăţii tale se reduce: nu mai poţi spune tot ce-ţi trece prin cap, nu prea mai poţi să fii de acord cu adversarii, nu prea mai poţi să amendezi „cu obiectivitate" partidul din care faci parte, sau trebuie să o faci precaut, „în familie", adoptând în rest păsăreasca vorbirii obscure, vagi sau vide. Devii „electoral", uşor nesimţit, specialist în frazeologie de eschivă, mincinos la nevoie, agresiv în atac, solidar cu cine trebuie, chiar dacă n-ai chef. Înveţi să surâzi şi să te încrunţi după împrejurări, deprinzi rapid manierele hetairei de campanie, exersezi zilnic întreaga gamă a tupeului. Eşti „animal politic". Iar politica, o ştim foarte bine, nu e fată mare.

În situaţia schiţată mai sus, sub sau semi-conştientul îşi ia oarecari măsuri. Unii îşi construiesc o complicată pagodă justificativă. Admit că fac unele concesii morale, dar o fac „pentru patrie". „Se sacrifică" pe altarul unei idei mari. Vor binele naţiunii, combat răul, apără adevărul. Alţii, de constituţie mai frustă, sugrumă în faşă scrupulul etic, suprimă, pur şi simplu, orice vigilenţă introspectivă. Adică, ce vreţi în fond? Nu suntem vestale, suntem bărbaţi de stat. Nu fandosiţi de bibliotecă, scârţa-scârţa pe hârtie, fătălăi de paradă. Noi ne batem: nu ne ruşinăm de manevrele noastre, oricât de impure.

În ambele cazuri, rezultatul e, din păcate, acelaşi: politicianul achiziţionează şi valorifică un viguros sentiment al propriei îndreptăţiri. Face „ce trebuie", sau mizează pe „n-ai ce-i face". E momentul, ultimul moment, în care „omul de partid" îşi mai poate chestiona umanitatea. În care decide care este hotarul dintre obligaţie politică şi suveranitate personală, dintre cuminţenie devotată şi libertate interioară. Şi dacă nu ştie să negocieze inteligent şi responsabil până unde poate fi acomodant, fără să-şi piardă sufletul, fără să-şi amaneteze onoarea, e pierdut. Pe nesimţite. Şi definitiv.

În clipa în care exigenţa păstrării nealterate a libertăţii interioare e uitată, sau amânată, sau relativizată, în adâncul omului politic începe să se gudure, bălos, rinocerul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite