La şapte ani de-acasă

Nu confundaţi politeţea cu ipocrizia! Politeţea e expresia decentă a faptului că oamenii sunt egali în drepturi şi obligaţii.

Cei care mă citesc de mai multă vreme (indiferent de poziţia lor politică, pentru că e greu să găseşti cititor care pur şi simplu să citească, fără prejudecăţi) ştiu că m-am războit deseori cu reprezentanţii de frunte ai statului român, de la preşedintele Băsescu, consilierul Lăzăroiu, ministrul Baconschi şi până la „negrul“ său, Adrian Papahagi. Vorbele acestor domni mă reprezentau într-un fel inacceptabil. Statul român vorbea murdar în numele meu. Asta pentru că, în timp ce eu, persoană particulară, puteam fi oricât de buruienos vroiam, domniile lor aveau în fişa postului reprezentarea întregii naţiuni. Am protestat şi la „mahalaua ineptă“, şi la „tonomate“, şi la toată expresivitatea voluntară a oficialilor. Pornind de sus, publicul românesc a adoptat, în ultimii ani, acest mod de comunicare agresiv, astfel încât nu există ziar, emisiune TV sau declaraţie politică sau dispută particulară în care să nu folosească injuria, calomnia, spurcarea adversarului. România toată e acum un câmp de luptă murdară. Câştigător e cel mai tare-n clanţă.

De aceea, ar fi inacceptabil pentru mine să tac acum, când un alt oficial al statului şi-a dat drumul la clanţă. Dl Mirel Palada e purtătorul de cuvânt al Guvernului. Însă, când pleacă acasă, când intră într-un restaurant, sau ia loc în tribună, la vreun meci, dânsul nu mai e deloc o persoană particulară. Nici măcar un sociolog non-conformist. Nu. Aşa cum un judecător care îşi leapădă roba nu se duce să joace în tripouri clandestine, un medic fără halat nu scuipă un bolnav căzut pe stradă, iar un profesor de română nu face acasă greşeli de gramatică. Există o întreagă categorie de cetăţeni a căror libertate de acţiune a fost restrânsă voluntar, prin adoptarea unei meserii încărcate de răspundere morală. Purtătorul de cuvânt, prin gura căruia glăsuieşte executivul, nu iese de la program când vrea muşchii lui. Felul în care l-a jignit pe preşedintele ţării, făcându-l iresponsabil şi beat, e inacceptabil. Acesta e un punct peste care nu ar trebui nici măcar să-l discutăm.

Totuşi, există suficienţi cetăţeni care exiltă la afirmaţiile făcute în numele adevărului. Grea problemă. E adevărat că preşedintele e beat sau inconştient? O fi adevărat că Putin e kaghebist şi tiran? Sau că Angela Merkel e grasă? Nu-i adevărat că Obama e neputincios? Prinţul Charles nu trage la măsea? Ariel Sharon nu e o legumă din care se extrage pensia? Hollande n-o fi oare catastofal? Cam aşa ar arăta lumea în care adevărul fiecăruia ar umbla gol pe stradă, răcnind. Adevărul poate fi găunos, jignitor şi intolerant. Adevărul spus răcnit produce violenţă, nedreptate, tristeţe şi răzbunare. Ăsta e adevărul triburilor, al inchizitorilor, al măcelarilor, adevăr în care „celălalt“ trebuie călcat pe cap. Câtă vreme a fost la putere, PDL s-a hrănit cu violenţă, aroganţă şi jignire. Şcolari harnici, useliştii vin tare din urmă: taie-i macaroana adversarului, împroaşcă-l, striveşte-l. Cu buzduganul, cuvintele ridică inconştienţa la putere. Cei şapte ani de-acasă s-au îndepărtat definitiv. Iar ura creşte. Grea, devastatoare, ireconciliabilă. Nu mai suntem o naţiune, ci o gaşcă încăierată, de la Vlădică până la opincă!

Într-o ţară normală, reprezentanţii statului care şi-au dat în petic ar trebui demişi imediat. Sau să-şi dea demisia. Însă statul român e tot mai bolnav. Şi nu se mai face bine!