La cea mai înaltă tensiune

De câtăva vreme, scandalul nostru cel de toate zilele a luat viteză şi altitudine. Parcă ne-am obişnuit cu jafurile, şmecheriile şi ingineriile financiare şi ne cam plictisim. Da, ştim cine ce a făcut şi nu mai e decât o chestiune de timp până va înfunda puşcăria. Dacă ar fi să numărăm cuvintele la modă, în toate casele şi pe toate buzele, „puşcărie“ ar bate toate recordurile de frecvenţă. Am putea spune că puşcăria e viaţa noastră.

Acestea fiind zise, să urcăm în straturile superioare ale atmosferei. Pentru că, dincolo de lumea foşgăitoare a interlopilor, de clocotul băieţilor deştepţi, de politicienii înfrăţiţi, există o altă confrerie tăcută, elegantă şi perfect legală. Glumesc, nu chiar legală, dar oricărui procuror, oricât de scrofulos la datorie şi fiecărui judecător, oricât de inteligent, le-ar fi nu greu, ci imposibil să dovedească o vină palpabilă. Această categorie se bazează, ca şi masoneria de anţărţ, pe loialitate şi, la fel ca Mafia, pe omertá. Nimeni nu vorbeşte despre nimic, nimeni nu comentează, nimeni nu pare a avea habar de dimensiunile aparatului pe care l-au construit răbdător, tăcut, aproape conspirativ şi din care par a-şi extrage forţa şi prosperitatea. Departe de a fi un secret bine păzit, figurile de care vorbesc sunt publice, iar dacă le auzi vorbind, îţi vine să pufneşti în râs. Cu greu ar depăşi într-un „debate“ un elev de clasa a XI-a. Îi poţi schimba între ei. Nici nu-ţi dai seama că ai în faţă un „strălucit“ profesor universitar, un „doctor“ în ştiinţele fine ale apărării, atacului sau ordinii mondiale, ori un vârf al serviciilor secrete, om-cheie al uneia din instituţiile scumpe şi atotputernice ale statului. Pe scurt: sunt interşanjabili. Îl deşurubezi pe unul, ca pe un bec, îl montezi pe altul, luat la întâmplare şi ce să vezi? Vechiul bec ars arde ca nou într-o dulie importantă şi de stat, lumina lui calmă, învăluitoare împletindu-se armonios cu vibraţiile fotonice ale noului venit. Cum să nu se înţeleagă dacă au fost şi sunt înfrăţiţi? Dar nu-şi sunt rude – şi nu sunt –, ci colegi, prieteni, profesori şi studenţi, academicieni de modă nouă. Au fost, pe rând, oameni unul cu altul.

Lucrul cel mai teribil, aproape înfricoşător, al acestor noi cuceritori ai spaţiului public-secret al României e incapacitatea lor funciară de a servi şi apăra acelaşi stat de la ţâţa căruia sug cu sete.Şi, pentru că trebuie să poarte un nume, li s-a spus „Academia lui Oprea“.

Aşa s-a creat această mediocră oligarhie a unor gulere şi manşete albe care simt, au această uimitoare şi râvnită calitate de a adulmeca oriunde banul public, uşor de obţinut şi uşor de justificat. Într-adevăr, uimitor. Această pătură socială are o putere combinată mult mai mare decât suma fiecărei competenţe în parte. Mai mult, puţinii indivizi care par a fi scăpat de cercul invizibil al puterii au avut, măcar o dată în viaţă, slăbiciunea de a trata cu samsarii noului organism suprastatal românesc. S-au pătat măcar o dată, din neglijenţă, orgoliu sau lăcomie. Acuma, degeaba se spală pe mâini. Constatăm că e ca în Liga de fotbal: toată lumea se ştie cu toată lumea şi, oricât s-ar duşmăni pe faţă, în spate simt acea irepresibilă dorinţă de a se pupa-n bot şi de a-şi jura credinţă veşnică.

Lucrul cel mai teribil, aproape înfricoşător, al acestor noi cuceritori ai spaţiului public-secret al României e incapacitatea lor funciară de a servi şi apăra acelaşi stat de la ţâţa căruia sug cu sete. Imposibilitatea de a oua măcar o idee originală. Mediocritatea arogantă cu care fac pustiu în jur, populându-l cu fantoşe. Şi, pentru că trebuie să poarte un nume, li s-a spus „Academia lui Oprea“.