M-am născut pentru că mama mea a vrut, cu toate riscurile asumate, să mă aibă. Venirea mea pe lume a fost considerată de mama un răspuns a lui Dumnezeu la rugăciunile pe care le-a făcut în timpul când cel mai mare frate al meu ducea o luptă nedreaptă cu o formă agresivă de cancer. Nu mai avea voie să facă copii, din cauza faptului că la naşterea fratelui meu mai mare a avut nişte complicaţii medicale teribile, însă instinctul ei matern, dublat de credinţa ei extrem de puternică, a făcut-o să fie gata să se sacrifice pentru mine. După naşterea mea a stat 9 zile în comă, însă Sfântul nu a lăsat-o pentru că ştia că menirea ei, în ceea ce mă priveşte, nu se finalizase. Mi-a fost, si încă-mi este, cel mai bun prieten, omul care m-a motivat atunci când a simţit că am nevoie şi mai ales cea care m-a criticat, şi mă critică, de fiecare dată când consideră că trebuie să o facă. M-a învăţat sa mă lupt cu mine şi cu demonii mei, să încerc să fiu, în fiecare zi, mai bun şi să nu zic „nu pot” până nu am încercat suficient de mult să fac ceea ce părea imposibil. „Limita ta e dată de Dumnezeu” suna din gura ei ca un mângâiat uşor dojenitor de care aveam nevoie atunci când simţeam că vreau să mă ascund…

Nu am simţit vreo clipă că sunt tratat diferit din cauza etniei mele şi cred cu tărie că doamna învăţătoare nu era în stare să gândească stereotipul.

La vârsta de 6 ani si 9 luni am dat de doamna Ifrim, învăţătoarea care m-a făcut să prind drag de carte. Vocea ei caldă şi faptul că ne-a condus, în cel mai firesc şi frumos mod, în lumea cititului şi a scrisului sunt elementele care o fac unică în viaţa mea. Nu am simţit vreo clipă că sunt tratat diferit din cauza etniei mele şi cred cu tărie că doamna învăţătoare nu era în stare să gândească stereotipul. A fost primul meu contact cu un dascăl.

În generală am dat de doamna Movileanu, diriginta şi profesoara mea de limba română. Dumneaei ne-a învăţat cum să înţelegem ceea ce citim, ca trebuie să gândim înainte de a vorbi şi să trebuie sa avem opinii argumentate pentru orice zicem. În aceeaşi măsură, ne-a învăţat cum ar trebui să mâncăm în restaurant, cum să stăm de vorbă cu o fată sau cum să ne asortăm îmbrăcămintea. Doamna Movileanu, prima mea dirigintă, a devenit şi imaginea mea de referinţă atunci când lucrez cu profesorii.

De profesori superbi am avut parte şi în liceu. Blândeţea doamnei Gafton, exerciţiile de gândire critică provocate de doamna Mazilu şi puterea doamnei Bujoreanu m-au făcut să gândesc că pot mai mult decât sa fiu un simplu muncitor într-o uzină din Galaţi. Doamna Gafton, diriginta noastră din liceu, a fost cea mai caldă persoană pe care am cunoscut-o până la 18 ani şi care folosea un ton atât de plăcut când vorbea cu tine încât politeţea în comunicarea cu dumneaei venea de la sine. Doamna Mazilu îmi spunea, suficient de des încât să cred, că sunt bun („Eşti mai bun decât Petru!”, Petru fiind propriul ei copil) şi că are încredere în mine. De fiecare dată când auzeam aceste cuvinte mă ruşinam şi simţeam că prind aripi. Efectul era cel dorit, şi anume că munceam şi mai mult pentru a nu o dezamăgi. Doamna Bujoreanu îmi aducea pliante cu facultăţile din marile centre universitare din ţară, conştientă fiind că nu are cine mă consilia pe acest subiect. Îmi explica, în timpul pauzelor mari, cu ce se mănâncă fiecare facultate şi mă făcea să visez la „ce pot să fiu când voi fi mare”. Cu ea, sau datorită sfaturilor ei, încă din clasa a zecea am ales să urmez cursurile Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială.

Dacă aş face un exerciţiu prin care să anulez contribuţia femeilor la ceea ce sunt eu în acest moment, sunt sigur că aş fi un nimic.

În Bucureşti, şi nu numai, viaţa m-a intersectat cu femei superbe care au crezut în mine. De la doamna profesoară Gheţău, care, atunci când am ales să fac voluntariat în Fundaţia unde lucrez şi acum, a simţit nevoia să o sune pe directoarea din acele timpuri (da, şi ea tot o femeie) şi să îi spună că ar fi bine „să pună mâna pe mine şi să mă angajeze”, până la prietena, în adevăratul sens al cuvântului, care mi-a dat toate economiile ei pentru a-mi cumpăra apartament zicându-mi „Tu ai familie, eu sunt singură! Nu am nevoie de bani înapoi”. Aici, în Bucureşti, am cunoscut femeia care mă face să mă simt special în fiecare zi şi fără de care mă simt incomplet şi tot aici am înţeles ce înseamnă să iubeşti.

Dacă aş face un exerciţiu prin care să anulez contribuţia femeilor la ceea ce sunt eu în acest moment, sunt sigur că aş fi un nimic. Un nimic mare, cu sufletul gol, fără ţinte în viată şi care nu ar şti să iubească.

Astăzi, tuturor femeilor din viaţa mea, şi nu numai, le spun „La mulţi ani!”. Sper să aveţi parte de respectul pe care îl meritaţi şi pentru care, încă, vă luptaţi. Încerc să fac tot ceea ce pot ca acest lucru să nu fie doar un slogan.

Ceea ce sunt, sunt datorită femeilor din viaţa mea! Sunt multe altele, care nu sunt menţionate în acest text, care-şi lasă amprenta în ceea ce sunt şi fac.Tăria, profesionalismul, spiritul de sacrificiu, iubirea şi prietenia profundă care-mi sunt oferite m-au transformat în omul care sunt astăzi. Şi încă mă transformă!