La mulţi ani, România!

Nu ştiu cum să mă comport de ziua ţării mele. Ştiu ce să fac de ziua mea ori la sărbătorile altora. Dar de ziua României nu ştiu cum să fiu.

Probabil, ar trebui să mă comport normal. Să mă spăl pe dinţi, să mă bărbieresc un milimetru sub piele, să am o mutră luminoasă, ca de sărbătoare. Lumina să vină din interior. Să nu fie o lumină crispată şi solemnă, ci o lumină firească. Dar poate sufletul meu să emane o astfel de lumină? Care să fie recunoscută de vecini, de neamuri, de toţi românii cu care mă întâlnesc de ziua României? O lumină pe care să ne-o recunoaştem reciproc, uite!, şi tu eşti luminat de ziua României! Pe unde, dracu’, să caut în sufletul meu lumina României? România n-are nicio vină.

Normal ar fi să mă duc la paradă, să-mi scot şapca în faţa drapelului tricolor şi a ostaşilor noştri care trec în pas de defilare, apoi să caut să mănânc o fasole şi să beau o ţuică, să mă bag la o horă, să cinstesc România. Dar asta ţine de „a face“, adică să-mi umplu burdihanul. E dizgraţios să te pileşti de ziua naţională. Pe mine mă interesează cum trebuie să fiu (sufleteşte) de ziua ţării mele. Mă gândesc dacă am învăţat aşa ceva la şcoală, în anii ’70, dar îmi vin în minte numai orele de învăţământ politico-ideologic şi îmi vine să vomit. Poate am învăţat, dar am uitat, e vina mea! (Noroc că am citit cărţile lui Lucian Boia, care mi-au tăiat greaţa aia ideologică!)     

Niciun muritor nu poate învinge sistemul medical din România.

Poate ar trebui să nu înjur de ziua ţării mele. De exemplu, să nu-l înjur pe individul de dedesubt, care îşi pune manele la boxe tot timpul, de zece ani de când suntem vecini, de mi se cutremură podeaua. Să nu-l înjur nici pe agentul de proximitate, căruia i-am depus o plângere împotriva manelistului şi nici acum, după 30 de zile nu mi-a dat vreun răspuns, aşa cum scrie la lege. Nici pe mitocan şi nici pe poliţist să nu-i înjur de ziua României. Totuşi, dacă nu-mi este respectat un drept în România, atunci de ce trebuie să fiu altfel de ziua României? De ce să cinstesc memoria înaintaşilor care s-au jertfit pentru ţara în care nu mă simt apărat ca cetăţean?

Mai bine mă gândesc la înaintaşii mei, care s-au prăpădit, răpuşi de boli cumplite. Bolile astea cumplite nu sunt specifice ţării mele, deci România n-are nicio vină! Dar înaintaşii mei s-au chinuit într-un sistem sanitar care degradează demnitatea umană. N-au rezistat. Niciun muritor nu poate învinge sistemul medical din România. Şi de data asta, România n-are nicio vină!

Trebuie să mă rog la Dumnezeu pentru sufletele înaintaşilor mei. Să mă rog la Dumnezeu şi pentru ai mei, care vor continua să trăiască şi după ce mă vor coborî în pământul României. O palmă de pământ din ţara asta se va găsi şi pentru oasele mele. Ăsta e un gând reconfortant, până la urmă, în relaţia mea cu România.

Mai bine, de ziua României, să mă gândesc la mine. La sănătatea mea, la munca mea, la planurile mele, la speranţele mele, la viaţa mea. Numai la mine. Eu, singur, undeva în România.

1 decembrie 2014