Iubirea câinilor, pe înţelesul copiilor

Prinşi cu evenimentul alipirii Crimeii de către ruşi, aproape că ignorăm alte grozăvii interne: ici-colo, din când în când mai moare câte un copil, sau om matur, cum s-a întâmplat zilele trecute, sfâşâiat de câini. În România, oamenii şi câinii par a fi două tabere aflate în război, din care mor doar oamenii, câinii – nu. De aceea, câinii, nişte biete animale, par a fi mai puternici decât stăpânii sau superiorii lor.

Scurt istoric cu tablou de familie: Între câini şi oameni funcţionează nu numai un fel de război, în urma căruia numărul celor dintâi ar trebui să se împuţineze, ci şi o iubire străveche de neimaginat. Atât de mult s-au iubit unii pe alţii, încât oamenii au intrat cu totul în sufletul câinilor, iar câinii în cel al oamenilor, chiar în inima lor, acolo unde locul iubitei sau iubitului a trebuit să se micşoreze un pic, dacă nu chiar mai mult în cazul primirii în spaţiu a mai multor patrupede.

Aşadar, şi din aşa-zisul război, dar şi din această iubire au profitat doar câinii. La început, au fost ţinuţi înafara casei, apoi pe hol, apoi în cameră, apoi în pat, apoi la piept, aşa încât când bărbatul vrea să se apropie de femeia lui, câinele are unele păreri nu tocmai favorabile. Ca să se amuze, unele consoarte chiar îi îndeamnă pe fioroşii mârâitori: ”Muşcă-l, muşcă-l pe răul ăsta, care nu ştiu ce vrea să îmi facă...”.

Treptat, câinii au început să aibă condiţii de viaţă tot mai bune, în adevăratul sens al cuvântului. Li s-au confecţionat haine, li s-au costruit padocuri (pentru cei vagabonzi), magazine cu alimente doar pentru ei, la care unii oameni mai săraci râvnesc în zadar, au policlinici, spitale, cabinete stomatologice, merg în concediu peste mări şi ţări, sunt periaţi, îmbăiaţi şi mângâiaţi non-stop etc. Ca să nu rămână datori, câinii dau intens din coadă, sau trag câte o limbă lungă peste obrazul fin al doamnelor, care urmează să fie doar pupat, nu lins, de către aşa-zisul şef al casei, care se bucură de privilegii mai puţine.

Nu mai amintesc sumele uriaşe de bani, furaţi de oameni în bună parte, care se cheltuiesc pe întreţinerea câinilor. Nici comparaţia cu sumele cheltuite pe cap de om în domeniul sănătăţii, în favoarea câinilor, ar fi de prisos.

Primarul general şi câinii vagabonzi: Să vorbim, totuşi, despre primarul general Sorin Oprescu, scăpat ca prin minune de dosar penal sau demisie, după moartea unui copil ca un înger, sfâşâiat de câinii scăpaţi de el de sub control. Inclusiv de promisiunea că, dacă se va mai întâmpla, va renunţa la funcţie. Nu numai că nu renunţă la această funcţie, dar stă la pândă pentru o alta: cea de preşedinte al României (sic!).

Tupeul acestor căţăraţi în funcţii grase, aducătoare de noi avantaje şi promovări, nu are margini. Doar ei mai există în ţara asta mâncată de câini, cu privilegiile lor ascunse, în dispreţul celor care mai ieri i-au votat, păcălindu-se încă o dată.

Să ne amintim încă o dată că există atâtea ţări în jurul României, şi mai departe, unde nu mai vezi câini decât în lesă, cu stăpân, dar şi primari care îşi fac datoria. Noi când vom avea parte de aşa ceva, domnule S.O.? Tot în acele ţări există şi oameni care nu seamănă deloc cu ai noştri, care nu manifestă o iubire bolnăvicioasă, nătângă, exagerată, aiuritoare pentru câini, în numele căreia patrupedele sunt iertate pentru că omoară şi mănâncă oameni. Unde mai întâlnim pe planetă aşa ceva? Cum vor fi prezentate în viitoarea istorie a românilor asemenea realităţi?

Zilele trecute, am fost martorul unei scene televizate de iubire, nu de tandreţe, dintre o femeie şi un câine, care m-a lăsat interzis, precum ardeleanul care a spus ”Aşa ceva nu există”, când a văzut prima dată o girafă. Femeia a luat în braţe capul câinelui şi l-a sărutat de mai multe ori în delir, în timp ce era stropită cu apă, deoarece i se făcuse rău. Cum a reacţionat câinele? S-a lăsat moale în braţele ei, primind săruturile cu o plăcere greu de descris, aşa cum ar fi procedat o femeie, dacă femeia la care ne referim ar fi fost bărbat.

Nu pot dovedi, dar nu cred că femeia respectivă şi-a sărutat cu atâta patimă vreodată soţul, sau alt bărbat din preajmă, chiar dacă aceştia ar fi fost într-o oarecare primejdie, precum câinele din scena descrisă.

Treptat-treptat, domnule primar (general) Sorin Oprescu, datorită meritelor dumneavoastră incontestabile, dar şi a acelor alegători care seamănă cu femeia de mai sus, de a căror naivitate profitaţi, am devenit în UE o ţară a câinilor, mai ales maidanezi. Dacă veţi candida, cum veţi conduce o ţară, când nu reuşiţi să conduceţi un oraş? Aplicarea corectă a legii în materie va avea loc în timpul vieţii noastre?

...A mai murit un om sfâşâiat de câini. Să-i fie ţărâna uşoară! În anul 2013, un asemenea fapt devenise un eveniment zguduitor, care a scuturat România din temelii. Acum a devenit un fapt divers. În fond, trebuie să ne obişnuim şi cu această idee: moartea cuiva, inclusiv a noastră, ne surprinde o singură dată. E adevărat, dar nu cea provocată de câini, iubiţi în mod isteric mai ales de femeile de vârsta a doua, sau a treia, în frunte cu B. Bardot, a căror solidaritate păguboasă e greu de înfrânt. Dar, nu imposibil.

P.S. Textul se adresează copiilor de azi, politicienii de mai târziu ai României, în speranţa că măcar aceştia vor reuşi să scape ţara de câini maidanezi, dacă timp de 25 de ani nu a fost posibil.