Impertinenţă, obstinaţie şi altele

Am asistat în ultimele săptămâni la o serie de evenimente sau atitudini care oscilează furios între impertinenţă şi obstinaţie. De la gafe diplomatice la refuzul istoriei, trecând prin stilistica pascală ajunsă la noi culmi de stupiditate.

Da, mi se pare impertinent să trimiţi la Sfântul Scaun un ambasador aflat în contradicţie deschisă cu morala celui pe lângă care doreşti să îl acreditezi. Franţa a propus un emisar cu opţiuni sexuale personale cunoscute, aşa cum, în timpul administraţiei Clinton, a fost trimisă o doamnă care se lăuda cu numărul avorturilor făcute. Mai bine suspenzi legătura diplomatică nemijlocită. Revoltată, pe drept cuvânt, de cele dezvăluite despre abuzurile din instituţiile catolice asupra minorilor, Irlanda a închis pur şi simplu ambasada de pe lângă Suveranul Pontif.

Refuzul obstinat al istoriei stă în centrul nemulţumirilor recente ale Turciei faţă de papa Francisc. Acesta a îndrăznit să menţioneze genocidul comis acum un secol împotriva armenilor. Aşa cum se ştie, orice referinţă la acest capitol dramatic este echivalentă, în ochii liderilor turci, recunoaşterii crimelor comise. Or, în ciuda creşterii economice, a progreselor sociale şi militare, Turcia de azi nu acceptă o astfel de temă. Apropierea de Europa înseamnă însă asumarea memoriei, în niciun caz combaterea acesteia. De unde se vede că mai sunt paşi importanţi de parcurs.

1915-2015, centenarul genocidului împotriva armenilor oferă ocazia unei reflecţii mai largi despre ororile care au însângerat secolul XX. Se pare că lecţia acestor exerciţii de inumanitate nu este pe deplin asumată şi nici învăţată. Doar aşa se poate explica indiferenţa faţă de abuzurile din timpul prezent. Sau cinismul marii politici, ghidată de interese pe măsură, care ignoră istoria celor mici. Nu doar victimele epurărilor etnice, dar şi cele ale dictaturii proletariatului mai aşteaptă să aibă un loc lipsit de echivoc pe harta memorială europeană şi mondială.

În fine, nu mă pot abţine să nu remarc accentuarea, de la un an la altul, a derizoriului în care se afundă imaginea publică anexată abuziv sărbătorilor religioase. Învierea nu face excepţie. Dimpotrivă. Prin nu ştiu ce sinteză nefericită, iepurele este asociat cu oul. Implacabil, sinteza s-a rafinat şi am ajuns să văd cum oul are mai nou urechi lungi! Este un ou din care se iţesc, ca şi cum ar ieşi din el, urechile unui mamifer. Îţi mai vine să rosteşti, pe acest fundal anti-simbolic, mărturisirea de credinţă “Hristos a înviat!”? Pare mai adecvat să spui, cu ironia de rigoare, “Paşte fericit!”.